Radio Poema

miercuri, 8 noiembrie 2017

A toamnă, a noi



Nu mai pot să prind în palme gândurile frumoase, să le ajut să crească, să devină realitate, de parcă un copil rău ar sta ascuns în mine și, când i se năzare, se plânge că e nemulțumit, îmi strigă: "hei, încetează să visezi"...

Mă văd într-o căsuță la  munte, o căsuță unde soarele zâmbește dimineața la fereastră, bate cu degete de lumină în geam, unde noaptea îmbrățișează tihnit pădurea, muntele, unde un foc râde vesel în seri de toamnă liniștite. Stau într-un fotoliu și-l privesc, îmi mângîie obrajii, mâinile, iar căldura lui mi se infiltrează în corp și mă simt vie, mai vie decât oricând, ca un pulsar de fericire. Alături am o carte, miroase a scorțișoară și a iubire, tu mă privești zâmbind, un cățeluș doarme pe picioarele mele acoperindu-le cu blănița lui ca un fuior de lână...îi simt fiecare respirație ...Pe masa joasă și veche se odihnesc printre frunze arămii căteva castane culese de tine din pădure. Au în ele freamătul verii, așa cum le răsfață flăcările care se preling pe coaja lor. Mobila pocnește surd, în răstimpuri, mi-e cald, mi-e bine de noi.

"Hai să culegem mâine conuri de brad", îmi spui și aud pădurea foșnind sub pașii noștri. " Ia-mă de mână", răspund, "și hai acum, afară în noapte, să privim cerul." 

Undeva, un copil nemulțumit, doarme...

Adina V.

8.10.2017

Niciun comentariu: