Adina V. - Do do

Scrisul mi-a fost mereu eliberare. Nu știu cum de este posibil să te simți liber într-un refugiu, într-un loc izolat unde îți dai voie să fii tu. Ești închis acolo, și totuși ești liber.
Puțini înțeleg că interiorizarea nu este o greșeală, ci o binecuvântare. Este forma unei puteri de care ne dăm seama doar după ce am experimentat-o.
În dualitatea realului și a virtualului (plaga modernă de azi) trebuie să poți păstra proporțiile corecte. Nu trebuie să le amesteci.

*

Joacă. Fotografii! Fiecare fotografie spune o poveste. Un pat asaltat de roze, petale pe jos, o tavă cu o sticlă și două pahare pe podea. Ce poți să spui? Dezastru? Dezordine? Nu! ”M-au prădat aseară hoții!” Și râzi! Postezi și râzi ca un copil jucăuș. Uite, și alții se bucură, semnul lor îți arată asta, un clik pe imagine, un zâmbet.
Surprinderea vine când citești cuvintele cuiva, mai jucăuș ca tine, mai inventiv:

”În altarul nebuniei ţi-au intrat, aseară, hoţii,
 Ţi-au furat beţia sfânta şi cuvintele şi morţii.”

 (C.D)

Privești, te gândești , lași să te pătrundă misterul cuvintelor, beția lor se infiltreaza în trup și simți că deschizi aripile larg și zbori. Scrii, scrii, apoi, deodată, te oprești. Nu poți lua cuvintele altuia. Întrebi dacă-ti dă voie să le folosești ca motto. Da! 

Și iată cum o fotografie a fost începutul.

Altarul nebuniei

Motto:

În altarul nebuniei ţi-au intrat, aseară, hoţii,

Ţi-au furat beţia sfânta şi cuvintele şi morţii.

Ai plecat pe drum să-i cauţi, unde paşii te vor duce...(CD)

Ai lipsit pentru o clipă din iluzia creată

Unde visul înfloreşte dintr-o ramură uscată

Şi tâlharii ţi-l furară. După ei , prin zări năuce,

Printre neguri rătăcit-ai, greu cărând cu tine-o cruce.

Ce e-n gândul tău, străine, ce amar te împresoară,

Ce himeră răscoleşte şi în inimă-ţi strecoară

Îndoieli, speranţe stinse într-o clipă desuetă

Transformându-te cu-ncetul într-o biată siluetă?

Unde rătăceşti în noapte, jalnică figură tristă,

Pe cărări împotmolite şi-n mocirla realistă

Căutând cu disperare nebunia ce-ţi furară

Care te ţinea în viaţă într-o criptă funerară?

Existenţa-ţi relativă se consumă în momente

De beţie de cuvinte, scursă lent în ligamente,

Şi împleticită-n jale, cu privirea veşnic stinsă,

Tulburată creatură, de un hoţ ai fost învinsă !

Adina V.

18.10.2015

**

Cum poți să-l înțelegi pe celălalt fără a-l cunoaște? Îi asculți gândurile. Fiecare cuvânt e un gând. Și începi să-l știi, să-l intuiești. Și el pe tine. Spui un cuvânt din zece, iar el ți-l spune pe al unsprezecelea, cel corect. Limbaj dodiac, înțeles de doi. Și spui do-do. Înțelege. Spune do do, și scrii.

***

Tabloul lui Dali. Un ceas vechi, de buzunar, îl purtau domnii pe vremuri la redingotă. Un ceas cu capac care parcă are aripi. Zboară timpul așa repede...Și do do spune scurt: ” fâl-tic, fâl-tac!”
Rămâi pe gânduri, te uimește atâta frumusețe. Oare numai tu o simți? Și iar scrii...dar fără ”fâl-tic, fâl-tac”, acestea sunt ale lui Do-do... doar un tic-tac altfel. Și iată, Pasărea-ceas!

Pasărea ceas

Sunt pasărea ceas ce zboară alene

Curbând stalactite din timpul pierdut,

Minutele plâng, ascunse sub pene,

Cerând al secundei vremelnic sărut.

Tic-Tac, mă-nfăşor în prafuri stelare,

Argintul luminii străluce în ochi

Iar bezna uitării în cercuri dispare

Prelinsă-ntr-un vortex de negru deochi.

Şi cârduri de clipe sosesc pregătite

Să plece pierdute spre timpul deapoi,

Eu încă aştept pe vârful de munte

Să scot curcubeul ascuns între ploi.

Doar geruri coboară hulpave, haine,

Să sfârtece visul prin care mai speri,

Şi ziua de astăzi va fi pentru mâine

Ce mâine e astăzi cu aripi de ieri.

Deschid şi închid cu zgomot aripa

În geamăt de ceas cu ritm cardiac

Iar timpul amar îşi plânge risipa,

Prin frunza visării cu iz de tic-tac.

Şi totul se-nvârte, şi totul dispare

În zări sfâşiate de zbor milenar,

Şi iarăşi apare, şi iarăşi tresare

Secunda visării la vechiul hotar.

Adina V.

26.01.2016

****

Ești copil și știi că există cineva care te vede cu ochi de copil. Te bucuri, fiecare cuvânt generează altele, afli că scrie, are un sertăraș secret unde așteaptă comori sufletești să fie scoase la suprafață. Te transformi în căutătorul tezaurului și ceri, dar refuzul e categoric. Simți retragerea și nu mai insiști.

Haiku descoperit cu Do Do. Stai pe balcon și privești cerul, Soarele apune pictându-l în nuanțe de roșu și îl vezi cum atinge pământul. Primul haiku prinde formă:

apus de soare -

cădere lină din cer

în palma de lut

Do do zâmbește.

*****

Timpul trece și Do do e acolo, constant, cu un cuvânt înseninează ziua.
Odată l-ai simțit trist, de o perioadă,”tace”. Întrebi: ”de ce?”
-Am avut un mic accident...
Gândurile rele te prind în dansul lor.
-Ce s-a întâmplat, do?
-La serviciu... accident de muncă...m-am rănit, am pierdut un deget...
Te doare, dar trebuie să-i dai curaj și zâmbești:
-Dar mai ai patru, nu? degețel...

Și pasărea ceas se rotește.

******

-Dă-mi ceva din sertăraș, mi-e dor.
-Încă nu e pregătit, dar mâine, poimâine...
-Așa ai spus și acum un an, o să mă supăr.
-Mai ai răbdare.

Fotografie, un șoricel mărișor, postată de Do do. Răzi citind titlul: ”Do-do privind la sora lui.”
-Șoricel?
-Nu, șocățel, așa mi se spunea la școală.

- Do do, despre ce să scriu?
- Metempsihoză.

Scriu.

Metempsihoză

Am fost și floare,-am fost și drac,

acum sunt om, n-am ce să fac,

mai stau un secol pe aici,

aștept să vină opt bunici:

vreo patru fierb acum în Gange,

unul e bivol și iar rage,

altul se simte efemer

deși e sus, drept stea pe cer,

al șaptelea scurmă-n pământ

mistreț turbat și neînfrânt,

al optulea din crengi foșnește

și peste față mă lovește

că sunt și floare, bivol, drac,

mistreț și pește și copac

și-acolo sus e steaua mea,

metempsihoza-i haină grea.

Adina V.

!7.05.2018

*******

O postare cu un tablou al lui Monet, peisajul marin di  Le havre.
Do Do scrie scurt:
- Impresionismul.
Te gândești, de ce impresionismul? Repede, cauți pe internet și constați că tabloul acela a dat numele curentului respectiv în pictură. Monet adusese la o expoziție acest tablou și întrebat fiind ce titlu are, a spus: ”Puneți Impresie, Răsărit de soare!” A doua zi, presa scria despre expoziția pictorilor impresioniști.
Reprezentanți de seamă, Monet, Manet și Renoir.
Și Do Do a dat astfel impulsul pentru Impresie.

Impresie

dedicată lui C.D.

pe această pânză nu este albastru

ci cântecul mării domoale 

acele puncte roșii sunt macii 

câmpurilor mele de sânge

globul furios din mijloc

nu este soarele

e doar picătura de ceară arzândă

de pe masa clipelor târzii

nici verdele intens nu este pădurea

ci gândul de speranță încolțit 

din acel negru funebru al zilelor irosite

doar liniile aproape înghițite 

de gurile flămânde de cenușiu

sunt trupul meu

care se scurge încet printre firele 

pânzei pe care doar eu o văd

undeva manet zâmbește

Adina V.

21.05.2018

*****

Do do, Do re mi fa sol la si Do. 

Și uite cum, fără să știe, i-am scris numele într-un solfegiu de gânduri, poezii. Am urcat treaptă cu treaptă, de la Do de jos până la Do de sus, închizând într-un cerc fiecare notă care alcătuiește cântecul prin care mă pot bucura de viață prin ochii unui copil.

Do

numai la tine am găsit liniștea 

doar tu mi-ai spus să cred în vise

când planeta se învârtea în sens invers

crede, îmi spuneai

poți schimba totul

și râurile s-au întors la izvoare

copacii s-au ascuns în pământ

scoicile au tăcut 

și undeva la marginea lumii

despleteam istorii 

de la început 

Adina V.

3.05.2018

Re

am adunat într-un poem

strigătul copilului abandonat

care își sprijină brațele 

de pervazul cu stele

lacrimile din ochii încercănați

emoția primei zile de școală

a primului sărut furat pe o bancă 

ascunsă printre castani

teama de șerpi inelați

visurile calcinate din urna dorințelor

am pus în el bucuria primăverii

a hergheliilor de frunze

zâmbetul controversat al maturității

albastrul gândului trecător

iubirea cu aripi fumurii

în poemul acesta amorf

n-am mai știut cine sunt

Adina V.

3.05.2018

Mi

Minune, mirare, miracol, mister,

o iederă-nalță litanii spre cer,

pe frunte m-atinge o frunză rănită,

cerul se-ascunde la mine-n orbită.

Nervuri se-nfiripă adânc pe sub piele,

se zbat prin artere în drumul spre stele,

de tălpi mi se-agață cu dinții pământul,

prin tălpi rădăcini invadează țesutul.

Explozii de verde privesc către soare,

sinteza luminii prin lujeri mă doare,

o scoarță de lemn mi se-ntinde pe buze,

șoptesc a mirare cu foșnet de frunze.

Adina V. 

4.05.2018

Fa

Falsitate, faci fatidic falduri fanteziei fade,

fantomaticul fantastic fabulând fatalitatea, 

fabricat-ai fascinantul fard favorizând fațade,

fasonând faimoasa-ți falcă facturezi facilitatea. 

Adina V.

5.05.2018

Sol (haibun)

  O adolescență desprinsă parcă din romane i-a marcat viața. Asemeni eroinelor din cărți, privea dragostea ca pe un miraj spre care tindea cu inocența unui copil. Trăia într-o lume a ei, unde rigorile unei societăți din ce în ce mai dure nu existau. Un simplu cuvânt, o privire, un zâmbet, deschideau porțile unei visări interioare. Se strecura tot mai greu printre zilele incolore.
   Când el i-a atins mâna și a privit-o în ochi, toate florile din lume au nins asupra lor. Fluturii se învărtau într-un dans alegoric când, la brațul lui, pășea pe covorul de petale spre altarul unde i-a pus pe deget cercul de aur al iubirii.
   Au trecut anii, nu mulți, și încet, trena rochiei de prințesă s-a zdrențuit, cafeaua cu zâmbet de primăvară și-a pierdut savoarea și prinși în cavalcada grijilor zilnice au uitat să mai fie aceeași. Un simplu salut la plecare, un gest plictisit în loc de cuvinte, ziare citite, prea multe ziare care nu mai lăsau loc de povești. O banală căsnicie ca toate celelalte.

căsniciile-

fără sare și piper

în solnița veche

   Într-o vară târzie a castanelor crude, când apa mării părea poleită cu aur, privind cerul roșu contopit cu marea, l-a întrebat:
- Simți? ...
Smuls parcă din gândurile lui, a tresărit surprins. În ochii lui era doar curiozitate, ochii în care altădată se văzuse așa cum nici ea nu știa că este. A repetat:
- Simți?
- Ce?
- Cum plânge ziua.
A întors capul, ridicând din umeri. Au mers mai departe, tăcuți, unul lângă altul, strivind scoici firave sub pașii lor. În urma lor, marea sclipea tăcută.

solarul defect-

pe o monedă de bronz

litere negre

După cățiva ani, s-au despărțit. Fără prea multe cuvinte, în liniște, așa cum fusese și relația lor. La plecare, a privit-o blând și i-a spus:
- Ai grijă de tine.
- Și tu, i-a răspuns ea. 

A închis ușa și pereții s-au surpat, cioburile speranțelor îi răneau picioarele, ferestrele s-au întunecat, furtuna din ea a ucis tot în jur, până când nu a mai rămas decât un chip al durerii rătăcind prin oceanul de tăcere. Secundele s-au oprit, timpul nu a mai măsurat treceri, dorințe, nimic. O mască a durerii, atât, o mască sub care mureau toate visurile, adolescența trăită prin destinele altora, destine fictive. Tăcere, tăcere. Și noapte.
Apoi, după o veșnicie, a întins mâna după o carte.


stea solitară-
un licurici așteaptă
în lanul de grâu

Adina V.

6.05.2018

La

Privisem fascinată cum raza de lumină

prinsese orizontul în palma ei de foc,

plângea în cer o rană cu lacrimă sangvină

prinzând în brațe norii, strângându-i de mijloc.

Se-ncețoșa albastrul sub molcoma-nserare,

tăceau sfioase cârduri de sălcii pe alei,

ici, colo, o scânteie, un sclipăt, o mișcare,

un licurici amnezic străfulgera sub tei.

Veneau ca o furtună noi versuri migratoare

desțelenind uitarea în ritm elegiac,

scurmau adânc în taină s-ajungă la izvoare

în scurtul timp al nopții când te privesc și tac.

Adina V.

10.06.2018

Si

silenzio stampa 

spune italianul când e obosit

cu foarfeca de unghii 

am început să tai colțurile cuvintelor

apoi le-am vopsit diferit

în linistea multicoloră 

un marfar transporta gânduri 

pe calea lactee

(asta era cea mai ieftină)

cuvintele s-au prins de coada unui zmeu 

risipindu-se pe cer

resturile împrăștiate pe jos

au organizat un miting

oferind generoase silabe contorsionate

le-am călcat în picioare

nu vorbesc italiana

Adina V.

11,06.2018

Do

Delirează nota Do scufundată în cerneală,

simfonii neînțelese prin unghere se ascund,

un bemol răsfiră coama dintr-o notă tropicală

peste portativul zilei care geme muribund.

Sentimentele-și arată gurile neliniștite

printre sunetele strâmbe șchiopătând premeditat,

șapte chei stau la intrare pentru cine își permite

să deschidă ușa veche către raiul mult visat.

Un concert de broaște cade ca o palmă peste gânduri,

fals orăcăie din baltă către cerul amețit,

ai fugi în lumea mare refuzând să le mai tulburi

și sperând la o minune un diez ai înghițit.

Într-o cosmică plutire prin solfegii recurente

anacronic galopează un luceafăr reprodus,

copleșit de rapsodie, de sonata lună verde,

te intorci din nou acasă patinând pe do de sus.

Adina V.

22.06.2018

********

Crăciunul, trist și rece. 

Dar câte fotografii cu brazi și luminițe, globuri lucitoare, colorate, căte explozii de bucurie răzbat din postări. Unde e Do do? Sigur e plecat. Și deodată:
-Crăciun fericit, sora mea!
Și vine Crăciunul cuvântat de Do do.

De ce ”soră”? Mai demult, am descoperit că suntem născuți la doar două zile distanță, șocățelul fiind mai mare.
Și leagănul în care te dai se umple de stele, povestești pe unde ai trecut când erai mică și el știe, a fost pe acolo.
Ce bine este să privești spre trecut cu altcineva!

*********

Ajunul de An Nou. Do-do îmtârzie să apară. În sfârșit, scrie:
- Am avut un Crăciun pe care nu o să-l uit niciodată.
- Povestește ca să mă bucur și eu.
- Pe 26 am înmormântat-o pe mama.

Taci. Nu știi ce poți spune, nimic nu poate șterge durerea care te cuprinde și pe tine. Do do e un om, suferă, se bucură, râde, plânge. E mai mult decât un om, e un prieten, singurul care nu te-a trădat până acum, nu s-a supărat niciodată. Cum să-l alini? Ce poți spune? Dar el știe, nu are nevoie de cuvinte.
Ieși pe balcon, privești stelele, întinzi degetele și culegi lacrimi.

-Do do, îmi dai voie să scriu de tine?
-Da!

- Do do, se va închide platforma asta. o să ne pierdem.
- Do do te va găsi!



adina v.

30.12.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate


Comentariul domnului Dumitru Neagoe 

Tot citind minuni celeste,
despre trecut și viitor.
Cred că-n Troia mai trăiește
credința marelui popor...

Nu vreau să te-ncânt cu vorbe.
Am citit pe blog Do do.
Foarte frumos!....
doar diamante
și aur pur, 24 de karate.
Nu pot scrie Felicitări...
ele sunt pentru apa care trece.
Tu ești piatra șlefuită care rămâne,
doar o mână întinsă
care să te arunce pe cer
în timpul vieții și
ai dărui strălucire stelelor...

28.05.2020

Adina V. - Nocturne

Am căutat să înțeleg în nopți străbătute de cântecul aducerilor-aminte, de fuioare de lumină răsfirate de lună pe pereții deveniți pajiștea cailor verzi, cu un corn în frunte (ahh, unicornii aceia cum mai alergau, tropoteau printre gânduri; scoțând scântei copitele lor ignorau pet-urile în care atâtea lacrimi fermentau;), în pânzele din colțurile camerei o sumedenie de steluțe imaginare creau un micro-univers în care visurile se încâlceau cu bună știință, regăsind-o pe Albă-ca-Zăpada mai credibilă acum decât atunci când piticii erau personaje din cărți... Deci, am încercat să înțeleg de ce, Doamne, încă nu am făcut bradul?!

adina v.

12.12.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Dumitru Neagoe - Pledoarie pentru Adevăr

Pe pământ, fiecare individ caută adevărul.
Nu puțini sunt cei ce cred că au găsit adevărul pe care-l expun în teze filozofice, online sau la colțul străzii. Mulți cred că numai în ceruri afli adevărul.
Spun ceruri pentru că sunt convins că sunt planete unde există civilizații cu cerul lor, cu dumnezeul lor și adevărul lor... 

De mic am căutat adevărul. Nu l-am găsit, dar nu am renunțat. Pentru insistența mea, la vârsta de 10 ani am fost pedepsit de prea sfinția sa care preda religia la clasa III--a. Atunci am devenit,, mielul rătăcit de turmă ".
Am căutat adevărul și la ora de marxism. Aveam 16 ani. ,, Minor, nu poate să-mi facă nimic, am judecat eu, strâmb". Profesorul de marxism  m-a trimis la reeducare aproape 4 ani. Care era diferența dintre el și preot? Niciuna! De atunci caut adevărul, aflu că fiecare are adevărul lui. 

Dar noi pământenii, fiecare plecăm într-o zi, undeva departe, spre eternitate și parcurgem drumul adevărului. Îl aflăm oare? Doar Sfântul Petru îți arată două drumuri. Treci dincolo de poarta păzită de el și te întâmpină mirosul de smirnă și lumânări. Dai ocol cu privirea grădinii în care ai intrat și, dezamăgit, constați că mărul Evei s-a uscat. Privești în sus și vezi pasările cerului. Cobori privirea, boscheți, pădure, câmpie, flori, iarbă, peste tot mișună animalele pădurilor, șesului și câmpiei. Tigri amestecați cu zimbrii, panterele cu zebrele, lupi cu iepuri.

Nu se aleargă, nu se mușcă, nu se mănâncă între ele. În această grădină domnește pacea și o liniște neobișnuită. Mare plictiseală. Mulți nu se împacă cu mirosul de tămâie și fumul lumânărilor. "Ne obișnuim noi cu timpul", spun ei. Dar aici nu este ziuă, nu este noapte. Timpul înseamnă veșnicie. 

Alte suflete mai îndrăznețe nu se împacă cu mirosul de smirnă și ceară. O, doamne! Eva nu a lăsat nici o fiică.
Dezamăgiți, uni părăsesc locul sfânt.
Coboară treptele unei scări semiîntunecate și se îndreaptă spre un loc de unde răsună chiote de voie bună, muzică îndrăcită și miros de pălincă.
Ajunși la intrare, două figuri împielițate, cu săbiile încrucișate.  Este paza adevărată, nu-i ca la cealaltă poartă.
Pe încornorați îi rugăm..."Ne dați voie să intrăm?". Ușa se deschide-ncet, nu e niciun boschet. O lumină orbitoare.
Mirosul de tabacioc, pălincă și cadâne apetisante, te făceau să intri-n grabă. În locurile mai întunecate ale acestei grădini amăgitoare, sub cazane cu smoală și catran ard focuri veșnic nestinse. Sufletele proaspăt intrate gustă desfrâul acestei grădini blestemate până la epuizare. Apoi trec să întrețină focul veșnic de sub imensele cazane cu smoală și catran care bolborosesc tot timpul. Amețite, aproape dezintegrate, sufletele se îndreaptă spre ieșirea blestematei grădini.
Spadele împelițate ce păzesc porțile s-au încrucișat, iar din văzduh sulițe de foc înmuiate in smoală cu catran îi lovesc din toate părțile. "Cei intrați, aici rămân", spun puii de drăcușori țopăind de bucurie. Sufletele dezamăgite se întorc în locul unde focul te arde fără speranță. Doar pălinca le alină suferința.
"Unde este, Doamne, adevărul?" strigă adesea sufletele dezamăgite!

"Ah, atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul;

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?"

(Eminescu)

Care este drumul adevărului?
Cine-l colindă?
Toți îl colindăm, fiecare dorește să-l întâlnească, să-l descopere.
În clipele despărțirii eterne, îl parcurgem încredințați că ACOLO, ACOLO este.
Dar unde ne ducem?
Nu știu.
Aud că multe suflete colindă.
Bat la poarta raiului.
Urcă pe scara Virtuții, a Fericirii, unde asteaptă Marele judecător. Mulți păcătoși cad în hău.
Colindă printre și pe stele, aduc fericire sufletelor.
E clar!
Din moși-strămoși dumnezeul milostiv a dăruit omului o stea.
Astăzi, fiecare cu Steaua lui.
Unii vor acte de vânzare-cumpărare.
Dreptul la proprietate.
Un adevăr neconfirmat.

Un apărător al adevărului, privindu- mă drept, în față a strigat:
-Inculpat, ai cuvântul!
De ce eu? Am întrebat cu privirea.
M-am ridicat politicos în fața completului de judecată și am spus:
- Domnilor jurați, aceasta este pledoaria mea.

Dumitru Neagoe  

5.12.2018

Adina V. - Realitate

Trec pe stradă pupeze cu penaj multicolor. Înțepate de frig, pulpele înroșite acoperite cu un colant subțirel atrag privirile. Inimile bărbaților bat mai tare, obrajii li se-nroșesc. Nu de la frig. Pupezele trec ca niste năluci din care rămâne pe retină doar imaginea unor pulpe înroșite și a unor buze foarte roșii.

La colțul unui bloc vechi, câțiva bătrâni se adăpostesc de vântul care le șuieră prin buzunare și pun țara la cale ținând strâns plasa în care o pâine rece stă în vecinătatea medicamentelor care le mai oferă speranța unor zile, ani, în care vor aștepta să-și aducă aminte copiii de ei.  Prea multă amărăciune, boală. Boala i-a îngălbenit, i-a adus de spate, le-a stins privirile. Galbeni...

La etajul zece al unui bloc gri, cu crăpături în pereți, țevi ruginite, ghenă înfundată, gândaci, șobolani la subsol, doi copii desenează pe geamul înghețat, cu degețelul, inimioare. Mama le mai aduce câte o bluză la fiecare și îi îmbracă, să le fie mai cald, În casă, termometrul indică 15 grade. Copiii desenează inimioare pe geamul înghețat, inimioare prin care se vede cerul. Inimioare albastre.

Roșu, galben și albastru...
Lacrimi.

La Alba Iulia se plânge.

adina v. 

28.11.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Semnal

Mă uit la antena parabolică de pe acoperișul dințat cum plouă peste ea, se preling idei. Pe grundul exfoliat fotonii se-mpiedică. Mă uit cum stă ea așa, ca o veveriță în copac, atentă să prindă ultimul cântec, să pună pe harta Europei norii.
O tablă concavă în care se adună fluxul magnetic de acasă.
În centru sunt sateliții acestei lumi moarte, acoperită de atâta ploaie, ninsoare.
Mă prind de unul din ei și alunec pe cablul străin de frământările mele. Pământul se uită la mine și crapă de rușine.
- Ce sunt exhibițiile astea? mă-ntreabă pata de apă de pe tavan.
- Țânieți gura! îi răspunde plasma în graiul bănățean clipind spre mine românește.


adina v.

21.11.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Ghimpii

Am putea, dacă am dori, să ne imaginăm că suntem doi ghimpi care cresc pe scoarța unui pământ însângerat. Din sângele lui ne hrănim ambițiile, dorințele. Noaptea avem nevoie de seva lui pentru a putea face o călătorie scurtă până la stele, așa, ca o desprindere temporară de noi. Un drum care epuizează fizic. Câteodată, și mental. Nu e ușor să te plimbi printre stele.
Întorși la condiția de rând, urmărim cum schimbarea petrecută în noi ne pune în dezacord cu starea reală.
Doi ghimpi amărâți care storc de sevă un pământ secătuit de atâția ghimpi visători, zburători nocturni, care zgârie, rănesc pe oricine îi atinge, sângerând apoi în interior după o lumină imaginară.
Doi ghimpi într-o lume aparentă.

adina v.

7.11.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Un dinte pentru viață

Am pierdut un dinte sau mai mulți, dar eu cer numai unul înapoi.
Unul din cei aruncați pe acoperișul unei case care nu mai există,  așa cum nici eu nu mai sunt și tocmai de aceea cer măcar un dinte înapoi pentru a mă întoarce cu chipul și asemănarea copilului care credea în povești , în dinții de lapte de atunci care nu trebuiau aruncați pentru celulele stem din ei de care nu știam că îmi pot salva viața acum.

adina v.

2.11.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Citind tablouri

Un tablou păstrează gândurile unui artist. Sau poate nu a fost un artist, ci doar un om simplu care într-un moment oarecare a vrut să vorbească. Dar cuvintele nu veneau. Și atunci le-a pictat.
Un tablou al naturii. Un copac aproape uscat ce-și poveștește durerea, un munte erodat vorbind despre singurătate. O casă pierdută în depărtare, neclară, ca un vis uitat dimineața.
Un tablou simplu, asemeni omului care l-a pictat.
În colț, un nume. O poveste neînțeleasă. Un nume și atât.
Nu știu să pictez.

Eu scriu.

Adina V.

31.10.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate



Când scrii frumos despre oameni, ochii lor zâmbitori spun povestea sufletului iubitor.
Când descrii un copac aproape uscat ce-și povestește durerea, pe ramurile lui mugurii prind culoarea verde.
Când un om gândește că vine iarna, pictează un tablou cu mulți ghiocei ce apar pe la tâmplele copacilor goi.
Când un necunoscut citește aceste rânduri, pe retina ochilor lui apare Speranța.
Speranța pictează cu privirea. 

Dumitru Neagoe

Adina V. - Cioburi de porțelan

Ca un bibelou uitat pe un raft...

Cândva, mângâierea unei priviri însuflețea corpul rece. Albul porțelanului lumina gândul, ziua, noaptea.
În timp, strălucirea s-a estompat, lumini și umbre noi au aruncat patina timpului peste el.
Un bibelou uitat pe un raft aștepta în colțul lui un zâmbet. O atingere. Tăcut.

Alte rafturi, alte bibelouri. Unele sofisticate, altele colorate viu, au alungat amintirea lui.
S-a așternut praful. Praful zilelor de așteptare, fin strecurat de uitare.
El zâmbea la fel, luptând cu orele ce se scurgeau greu. Un suflet uitat pe un raft, într-o carte a timpului. Un bibelou, altul, și altul, colecție de porțelan fragil. 

Suflete, uitare. 

Cioburi.

Adina V.

31.10.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Capra cu trei iezi (nu se recomandă minorilor sub 5 ani)

Era odată o capră cu trei iezi. În timp ce își făcea pedichiura, și-a adus aminte că văzuse o reclamă la TV despre un Mall deschis recent în zonă. S-a gândit puțin cum să-i facă pe neastâmpărații de iezi să fie cuminți până dă ea o fugă pe la raionul de cosmetice. I-a chemat la ea și le-a spus:
- Dragii mamii cucuieți, ce-ați vrea voi să îngurcitați la cină? Azi sunt dispusă să vă satisfac dorințele.
Iezii, mirați, nu au scăpat ocazia și au cerut: unul un laptop cu procesor I9, altul un android cu spațiu de stocare 32 GB, iar cel mic a cerut pufarine. (Singurul care a înțeles întrebarea a fost mezinul).
Capra s-a gândit că bugetul nu-i permite să satisfacă cererile în totalitate, însă asta urma să le-o spună la întoarcere.
A înșfăcat geanta Vuiton, cardul, și cu viteză mare s-a îndreptat spre ușă. Afară o aștepta Uber-ul comandat prin aplicația de pe telefon. Din mers, le-a spus iezilor să aibă grijă să nu deschidă nimănui, mai ales cumătrului dubios, lupul. Iezișorii au promis că vor fi foarte cuminți și au solicitat o parolă de recunoaștere. Capra a zis:
- Parola va fi:

Frunze-n buze,
Botox, sare,
Lapte-n țâțe,
Silicoane.

Apoi a plecat.

Cei doi iezi mai mari au început să sară prin casă, au dat sistemul Home Cinema la maxim, în timp ce mezinul făcea beatbox. În acest vacarm, bătaia la ușă a cumătrului lup nu avea cum să fie auzită.

Aici se impun niște întrebări: păi dacă era cumătrul caprei, de ce se ferea de el? De ce capra avea legături de rudenie cu o altă specie decât cea de proveniență? De ce lupul bătea arhaic la ușă și nu folosea interfonul? De ce nu și-a anunțat vizita prin mail, Viber sau Wp și a preferat să vină în lipsa caprei? Putem deci să-l bănuim de intenții necurate.

Lupul, enervat de lipsa oricărei reacții din partea iezilor, a considerat că poate are șanse mai mari dacă se preface a fi căprița. Cum nu era la curent cu noutățile, fiind de modă veche, a început să scandeze:
- Trei iezi cucuieți,
Ușa mamei descuieți!

Atât mai ținea minte, bietul de el, de pe vremea când la ușa sobei, puiandru fiind, mai credea în poveștile spune de tatăl său.

Iezii, în sfârșit, au rezonat empatic la aceste binecunoscute cuvinte și cei mari s-au repezit să deschidă ușa. Mezinul însă le-a pus piedică și astfel a oprit, momentan, dezastrul.

- Mama nu are vocea așa groasă de când consumă zilnic ouă de prepeliță ca să participe la Factor X. În plus, nu asta e parola convenită.
Dar iedul cel mare nu a ținut cont de explicații și a deschis ușa. Lupul l-a înhățat și l-a mâncat pe loc, apoi s-a învârtit prin cameră căutându-i pe ceilalți doi. 

Iar se pune întrebarea cum de nu se speriau copiii înainte auzind o asemenea grozăvie. Și cum de-i mai era foame lupului? Oricît ai fi de animal, nu te saturi cu un ied?

Deodată, lupului i-a venit să strănute de la parfumul Elephant al caprei și iedul mijlociu, fapt curios! i-a zis politicos, din ascunzătoarea unde se afla:
- Să-ți fie de bine, nănașule! (zice povestea).
Și lupul l-a mâncat rapid și pe el.

Dar, iar ne întrebăm..."nănașule"? Ori iedul era excesiv de politicos, ori lupul comitea o gravă abatere de la codul manierelor elegante în societate. Cum să înfuleci pe cel pe care l-ai nășit?

Lupul s-a mai învârtit prin casă, dar nu a dat de iedul cel mic. Și aici povestea originală demonstrează legătura evidentă cu filmele horror de mai târziu. Criminalul ia capetele celor doi iezi și le pune la fereastră, să le vadă capra când o sosi, apoi pleacă. Asta demonstrează clar necesitatea unui control psihiatric pentru lup, cu urmări sigure ce duc spre cămașa de forță. Asta nu e poveste de spus unor copii. Le poate genera probleme emoționale mai târziu.

Revenim la firul acțiunii.
La fel, revine și căprița, cu o pungă de la Flanco în brațe în care se aflau laptopul și telefonul cerut. Numai pufarinele lipseau, bugetul nefiind suficient și pentru acestea.
Ajunge la ușă, vede zâmbetele iezilor la fereastră (sinistră scenă), și rostește parola convenită la plecare:
- Frunze-n buze,
Botox, sare,
Lapte-n țâțe,
Silicoane.

Mezinul iese de după soba cu pellet și deschide ușa mamei sale. Acesteia nu-i trebuie mult timp ca să-și revină și cere un raport detaliat despre ce s-a întâmplat. Tare se mai miră aflând despre fapta lupului și spune, citez:
- "Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilaşii niciodată?"

Păi, măi coană capră ce ești, doar i-a speriat sau ce? Nu vezi bine? Sunt așa de speriați că nu mai sunt deloc.

Mai preocupată de răzbunare, capra aranjează o capcană pentru lup și merge să-l cheme la parastas. Acesta, pe drum încearcă să-l încrimineze pe moș Martin, aruncând bănuiala asupra acestuia ca posibil fâptuitor al mârșăviei. Ajungând acasă la capră, lupul se așază la masă și se ospătează cu sarmalele puse în față.

Observăm o poftă exagerată de mâncare a unui animal, prin natura sa, hrăpăreț.

Se știe despre scaunul cu picioarele de ceară. cum cade lupul în groapa de sub el, se roagă de iertare, decedează fiind pocnit cu bolovani de către capra and ied etc.
Curios este ce urmează."... auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-au mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghiu şi unde nu s-au aşternut pe mâncate şi pe băute, veselindu-se împreună."

Nu putem fi decât dezamăgiți că la un parastas se poate veseli cineva, ca la o nuntă. Puțină reculegere nu strica.
Iată câte aspecte neconcludente am extras din această poveste care nu cred că mai trece de analiza copiilor de azi, învățați să butoneze de mici la tabletă.
Dacă vreți să scăpați de întrebări incomode, puteți să le dați link-ul poveștii și să vă vedeți de treabă!
Asta în caz că i-ar mai interesa.


Adina V.

15.10.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Pavlov ( prima parte)

Pavlov privea absent furnicarul străzii de la fereastra blocului masiv, de pe vremea lui Stalin. Nu conta că ușile scârțâiau, pereții emanau un miros de cărămidă umedă, țevile scoteau sunete înfundate. Nu, pe el îl interesa acel zgomot al străzii, oamenii aceia îmbrăcați pestriț în alb, negru, gri.

Câteodată, soarele îndulcea chipurile lor aspre și privirea parcă li se aprindea, dar asta pentru puțin timp.

Ferestrele aveau cercevelele îngălbenite, pervazul era plin de găinațul porumbeilor care terorizau vecinătățile. Însă, Pavlov nu vedea decât oamenii aceia lipsiți de reacții, sentimente, peste care anii se scurgeau la fel, într-o apatie continuă, asemeni lui. Poate de aceea îi urmărea atât de absent.

De alături, se auzea tusea ușoară a pensionarei, fostă profesoară de matematică. Îmbătrânea liniștit, cuminte. Știa când pleca de acasă după zgomotul ușii, apoi îi auzea pașii mărunți cum se îndepărtau încet. Îi aștepta întoarcerea terorizat de tăcerea atât de densă care îl înconjura. Se simțea de parcă ar fi rămas singur într-o cutie bine închisă, în întuneric. Când revenea, o auzea cum pășește greu, arar, obosită. Descuia încet ușa, apoi auzea fotoliul vechi gemând când trupul firav se așeza în el. Liniștea cuprindea iar camera, o liniște binecunoscută, prietenoasă.

Pavlov nu mai ieșise din casă de trei ani , de când mama sa se stinsese tăcută, fără dureri, în camera de alături. O găsise dimineața târziu, în pat, după ce așteptase răbdător să vină să pregătească în bucătăria micuță, ceaiul. Dar ea trecuse în lumea cealaltă fără un cuvânt, fără dureri. Mai bine așa, pentru amândoi.

De atunci, Katia, de la etajul de sub el, îi aducea ce avea nevoie. Aceleași lucruri de trei ani. Se întrebase cândva ce ar face dacă s-ar îmbolnăvi Katia. Dar nu îl speria prea mult acest gând, oricum, nu ar fi fost același lucru dacă s-ar fi întâmplat ceva cu vecina de alături. Ea făcea parte din intimitatea lui, fără a ști. Katia era doar un mesager, o legătură cu lumea pe care o urmărea de la geam în fiecare zi. Atât.

În biblioteca veche rafturile erau pline de cărți jerpelite, cu coperțile rupte sau îngălbenite. Le răsfoise de atâtea ori încât le știa pe dinafară. În funcție de stare, în unele dup-amiezi recitea din Cehov, în altele se îndrepta spre Anna Karenina sau procesul lui Kafka. Se simțea în siguranță în scaunul cu lemnul scorojit citind poveștile lor, aproape de fereastra de unde privea din când în când la trecători și încerca să depisteze un posibil Liubov, sau o Karenina, ori pe Josef.


Adina V.

1.10.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Silviu Iliuță - Romgleza noastră cea de all days.

Mi-a zis azi o prietenă că e in a hurry, că se grăbește la job pentru un meeting office cu CEO. Practic, a chemat-o directorul să îi facă o cafea. Și am înțeles-o, lucrează la multinațională, așa că jumătate dintre cuvinte îi vin în engleză. E assistant director, adică secretara directorului, dar, la așa denumire, cum ajunge câte un meșter sau un instalator de AC prin companie crede că ea e numărul 2.

Alt amic, cu care m-am întâlnit la bus în stație, mergea la training. Pregătirea și instrucția sunt noțiuni perimate, acum se poartă training. Una e să zici: mă pregătesc să ajung magazioner-șef la Lactate și alta e: „fac un training să fiu operational chief of Milk&Cheese Departament.” Acum lucrează part-time ca promoter. Adică, pentru cei mai puțin obișnuiți cu romgleza: împarte flyere (fostele pliante) pentru un Gym (fosta sală de sport) și este plătit pentru jumătate de normă.

Afară e un freezing rain de te omoară. Aș fi vrut să zic ploaie care îngheață, dar mi-e că nu mă mai înțelege nimeni. Intru la supermarket să grab a snack. Snack, pentru că „gustare” îmi pute. Apropo, știu că am preluat „supermarket” de la americani, dar nouă nu ne-a fost de-ajuns, așa că am inventat hipermarket-ul. Dacă există cineva care să îmi spună care e diferența dintre supermarket și hipermarket, îi dau 10 apple juice! Că sucuri de mere am văzut că nu mai au la raft. Optez între un snack cu steak și unul cu ham. „Friptură” sună din secolul trecut, iar șuncă nu mai mănâncă nimeni azi. În definiția românească, hypermarket-ul cuprinde un supermarket, plus alte magazine. Atunci care mai este diferenta între un hypermarket și un mall? Sau mall-ul e gigamarket?

Ajung la birou, unde fetele vorbesc despre fashion și make-up. Moda nu mai este un cuvânt la modă, iar machiajul moare și el. Pentru că oricât de agramat ai fi, dacă știi trei cuvinte în engleză păcălești 5 fraieri. E în trend, nu în tendințe, să arunci cuvinte în engleză. O colegă account și-a făcut un tatoo pe body (tatuaj pe corp ar suna de-a dreptul obscen, numai marinarii își fac tatuaje). O să ni-l arate la party-ul din weekend. Nu la petrecere, să nu înțeleagă cineva că e cu taraf. Domne ferește! For God’s sake!

În muzică nu mai avem orchestre sau formații, ci band-uri. Pentru că, nu-i așa, orice mizerie ai cânta, altfel sună „Costel de la Calafat Band.” Care Costel Band nu mai cânta trei manele și două melodii furate, ci efectuează un performance fusion-evergreen și manele!

Cartelele sunt prepay, nu preplătite. Nu le mai cumpărăm, ci le shopping-uim (da, am auzit asta), dupa ce luăm cereal bars de la raionul Diet și toast de la Bakery.

Un coleg de la advertising, nu de la publicitate că e un cuvânt perimat, ne spune în coffee break că la televizor a văzut un Breaking News: Iohannis a ținut un scurt briefing, așa a zis prezentatorul. Nici măcar el nu mai face conferințe de presă, penduleaza între scurt briefing și silent briefing.

Vă las acum, mă duc să ajung la un agreement cu un coleg, dacă poate el să facă în locul meu un meeting report.

Am luat din engleză cuvinte și le folosim prost. Confundăm la greu “a acomoda” și “to accomodate” (a asigura cuiva cazarea, “audienta” și “audience” (public), “support” și “support” (sprijin financiar). Traducem prin “a observa o lege” expresia “to observe a law” (a respecta o lege), pentru că ni se pare un verb cunoscut.

Nu contează cum vorbim, nu contează cât de prost combinăm limbile, important e să sune bine la ureche și să dăm impresia că știm engleza, chiar dacă nu știm corect româna.

Ați înțeles ideea: uneori mi-e dor de Pruteanu.


FOLLOW PE FACEBOOK ȘI ALTE CHESTII: Silviu Iliuta–cronicipebune

Adina V. - Scrisoare deschisă

Citesc surprinsă postări cu agramatisme, cacofonii evidente care se lăfăie în văzul tuturor, erori de tastare (ca să fiu blândă) și îmi spun că e mai bine să tac, strivită de avalanșa de "Superb"-uri, "Minunat", "Mă înclin" (oare de ce? te doare burta?) "Prețuire" (da ce, suntem la amanet?), "Mirific" ( probabil încă nu s-au trezit din somn), "Emoționant" (da, și mie îmi vine să plâng) ... 

Mă gândesc să arunc o privire la dotarea intelectuală a autorului, dar renunț, convinsă că iar dau peste cineva cu vreo trei facultăți la bord care o să mă ia la întrebări dacă îndrăznesc să-mi fac simțită prezența: "Cine ești tu să îmi spui că am scris greșit? câte cărți ai publicat ca să știu cu cine stau de vorbă? ce treabă ai pe wall-ul meu?" 

Neavând cu ce mă lăuda, asta din bun simț, că totuși aș putea enumera câte ceva, învăț să tac, admirând trocul de like-uri și întrebându-mă: io de ce n-aș scrie orice bazaconie, că oricum nu citește nimeni? dau căteva inimioare în dreapta și-n stânga și m-am asigurat de un loc în istoria literaturii, mai știi? 

Mi-e rușine de poeții adevărați. 

Când l-ai citit pe Blaga, Nichita, Păunescu, Esenin și atâția alții, ce poate să-mi mai spună mie ceva gen "Foaie verde-n bol de nucă"? (asta-i scoasă pe moment, nu o considerați indiciu).

Deci, iertare că dau atât de puține like-uri. 

Zi senină și minunată...și mirobolantă etc.

(adrisant: FB)

Adina V. 

18.09.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Fântâna

Fântana aceea din care zbura pasărea paradisului în nopțile cu parfum de miozotis, din care se auzea muzica sferelor  lin mângâiată de clipocitul apei, în care se oglindea zâmbetul îngerilor în timp ce degetele noastre se uneau pe piatra ei rece...fântâna aceea, atât de departe acum, a secat.

Adina V.

7.09.2018.

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Revendicare

Intrinsec, se dezvoltă ca o tumoră acest plictis față de lume. Indiferent de relația certă și inevitabilă, legăturile se destramă din ce în ce mai definitoriu.O atentă privire asupra a ce nu este vizibil aduce în prim plan o lipsă. Ca ființă rătăcită întâmplător pe drumurile asfaltate, cu miros de bitum, privind soarele reflectat de ferestrele blocurilor turn, stropită fin de aburii instalațiilor care încearcă să atenueze călduri exagerate explicate științific, mă întreb, întorcând un cumul de îndoieli pe toate părțile, ce am vrut eu să spun? Că am uitat! Beep, mi-am adus aminte. Nu știu ce caut aici, sunt o inadaptată. Nu social (sau poate), deși am învățat să parcurg pașii stabiliți de alții sau poate de un ritm interior pentru a fi în consens, fie el și superficial, cu ceilalți.

Concluzia: nu pot înțelege ce caut. Existența presupune un rol. Nu am aflat încă rolul meu.

Mi-e somn. Ee, somnul rațiunii naște monștri zicea Goya.

P.S. Citeam despre ființa astrală existentă în noi, în fiecare. Hmm, cred că ține de intelect, de dorință, mai puțin de o existență anume. Cănd vrei, poți orice. Adică romanii au avut mari merite în inginerie datorită cui? Că nu mi-am dat seama. Am urmărit un documentar despre realizările lor. Remarcabile, nimic de zis. Dar printre prototipul macarelei, al apeductelor, al fabricii multiple cu mori de făină și fierăstrău acționat de apă, al drumurilor (400 000 de km pătrați!!), al betonului care se întărește în contact cu apa, aparatul precursor al mitralierei, se mai pot lăuda și cu cisterna imensă de sub Constantinopole. Și m-a furnicat ceva pe piele. Ia s-o luăm metodic: ca să ajungă să construiască acest oraș, important centru comercial și poarta de intrare în Europa, nu cumva au trebuit să treacă de daci? Să cucerească Sarmisegetuza? pe care au asediat-o mult timp și a rezistat pentru că avea apă în depozitul subteran? Adică un fel de cisternă, nu? Păi nu?! Și uite-i acum mediatizați drept mari inovatori.
Revendic cisterna în numele strămoșilor cu barbă, o să mă documentez și despre celelalte, sigur nu-s ale lor. Două din ele au denumiri pur grecești :))

Gata, mi se închide ochiul pineal.
Somn ușor.

Adina V.

1.09.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Adina V. - Extreme

Aștepți ceva atât de mult încât ești dispus să schimbi culori, forme, să vezi totul altfel doar pentru a te minți că ai găsit ce căutai. Îți spui că ești perfect, că tu poți sări peste bariere, că nimic nu te poate dărâma. Și ce frumos te descoperi în oglindă. Și ce amarnic cazi când lumea îți arată că nu e suficient să crezi. Nici să te agăți de această minciună a ta pentru a te salva de la înecul din viața anostă, gri, atât de gri.
Extremele te salvează, acolo e Adevărul.
Alb sau negru.

Adina V.

31.08.2018

Adina V. - Întoarcere

Am cunoscut ce-nseamnă zborul, dar și căderea.
Sunt două noțiuni legate, nu poți să nu le explorezi pe amândouă. Pentru că nu poți zbura la nesfârșit.
Orice întoarcere este o cădere. Ai fost altcineva și redevii cine ești.
Dar asta nu te mai mulțumește. Mai vrei bucuria de a privi cerul de aproape. Cazi ascunzând-o în suflet, ca pe o speranță neîmplinită a celui care ai fi putut fi. Dacă n-ai fi zburat...

Lumina ne dezvăluie întunericul. Asta e menirea ei. La fel și zborul. Ne dezvăluie căderea.
Pro și minus.

Întotdeauna, undeva... te întorci.

Adina V.

1,08.2018

Adina V. - Iluzia

Iluzia este cea mai puternică armă contra singurătății.

Negarea realității este suportul iluziei.

Realitatea îl distruge pe cel slab, dar cel puternic va găsi o cale de evadare. 

Iluzia acceptată, asumată...acolo unde totul e posibil. 

Einstein a susținut că forța cea mai mare este Iubirea. 

Dar el a trăit în alte timpuri. 

Azi, iubirea are o formă diferită, și-a pierdut esența primară.

Iubirea este cu atât mai puternică, cu cât este mai iluzorie.

Nimic din ce este permis, palpabil, real, nu mai are forță. 

Doar ce dorim și nu putem avea poate pune în mișcare resorturi nebănuite. 

Poate activa forța care schimbă realitatea. 

Iluzia.

Adina V.

29.07.2018

Adina V. - Ghid turistic - Lacrima Afroditei

O piscină naturală despărțită de mare doar de câțiva centimetri de stâncă.

E vorba de un fenomen geologic în urma căruia apa din mare a rămas ăn această piscină creată într-o stâncă circulară. Apa se reînnoiește odată cu fiecare val al mării.
Giola s-a creat de-a lungul veacurilor. Locuitorii insulei o consideră un dar al naturii.
Adâncimea apei sale verzi, mult mai caldă decât apa mării,este de aproximativ trei metri.

O legendă spune că piscina aceasta a fost creată de Zeus pentru a înnota în ea Afrodita. O alta, spune că era ochiul lui Zeus care o urmărea pe zeița frumuseții.

Se află în stațiunea Astris, la 16 km de Potos și la doar 6 kilometri de Nisipurile Fine.













În fața ei este o insulă mică, nelocuită, numită Astriotiko.
Legenda spune (conform lui Homer) că era insula sirenelor, acelea care îi vrăjeau pe cei care treceau prin apropiere.
Odată ajunși pe această insuliță, veți fi fermecați de un peisaj mirific și de plajele unice.

Adina V. - Noaptea pierdută

Am pierdut noaptea.
Nu râdeți!
Poeții sunt săraci și, adeseori, din buzunarele rupte pierd versuri, chei, hârtii mototolite. Iată că și noaptea se poate pierde.
Dar eu nu sunt poet.

Am început să caut în buzunare. Din buzunarul drept am scos un stilou, câteva flori uscate de liliac, o gumă de șters consumată pe jumătate și o privhighetoare care imediat a început să cânte și s-a așezat pe umărul meu drept.

Nici urmă de noapte.

Din buzunarul stâng am scos, spre surprinderea mea, o inimă. Incă pulsa și avea o scânteiere interioară, încât parcă era un felinar ce răspândea o lumină caldă. Apoi am mai scos niște stele care mi-au zâmbit. Am găsit și o cheie. Oare de unde era? Mi-am adus aminte de căsuța de la munte îmbrățișată de pădure. Țineam cheia în mână și simțeam freamătul pădurii. Am închis o clipă ochii și am auzit șoaptele pârâului de munte care trecea pe lângă casă.
Am simțit cum se mișca ceva în buzunar. Am scos un pui de veveriță. Îl țineam în palmă, iar el s-a uitat atent la mine, apoi, vesel, a sărit pe umărul stâng.

Aveam o privighetoare și o veveriță. Pădure, copaci, aer, cer, zbor, cântec. 

Stiloul a început dintr-odată să scrie pe hârtia mototolită. Stelele s-au uitat curioase și fiecare s-a asezat  în dreptul unui cuvânt. Florile de liliac au presărat o pulbere violetă pe hârtie.
Guma de șters s-a uitat nehotârată, apoi a conturat un cerc. Am așezat inima acolo. Și iată luna! 

Aveam acum noaptea mea.

Dar cheia?
Și am înțeles că ea mă ducea la căsuța care urma să fie nu numai a mea, ci și a privighetorii și a puiului de veveriță. 

Căsuța străjuită de noaptea mea.

Pădure, copaci, aer, cer, zbor, cântec.

Dar eu nu sunt poet.

Adina V.

8.07.2018

Adina V. - Ochiuri

M-am cățărat pe o stâncă din vârful unui copac, am împrumutat două ouă cu dobândă  dintr-un cuib de vultur și l-am întrebat pe Darwin de ce a vrut el să ne tragem din maimuțe. Nu a răspuns , era plecat să achite factura la curent ca să nu-l mai tragă (nu știm ce). 
Am prăjit ouăle în ulei de pește și privirea lor s-a încețoșat. Le-am tăiat în patru, m-am închinat și am vărsat câteva lacrimi pentru vietățile care s-au sacrificat pentru ca eu să pot folosi tigaia Delimano căptușită cu ceramica de la Cucutenii din Deal. Între timp, ațâțat de mirosul îmbietor, vecinul de pe craca alăturată a venit să-mi zguduie ușa din țâțâni, nervos că nu a fost și el invitat la festin. Cum după ușă aștepta nefolosită, de ieri, o bâtă de baseball primită cadou în cap de la un alt vecin urangutan, am zis s-o folosesc și eu ca să domolesc spiritele ce agitau continuu gușa endemică a proprietarului de cracă noduroasă ce îi provocase, în timp, de la atâta stat degeaba, niște afecțiuni care se tratau cu un unguent special, numit Hemostop. Am luat bâta în mână, am dat cu ea prin baltă ca s-o înviorez un pic, am smucit ușa, țâțânile au gemut, vecinul m-a privit blocat cu un profil desemnat spam și am vrut să îi zic vreo douăzeci, înainte să-i dau una creștinește în țeastă. Nu am mai avut cui pentru că și-a amintit că are și el niște ouă pe foc și a zbughit-o iepurește, dând colțul la intersecție.  Am experimentat salturile de cangur deplasându-mă spre domiciliul lui. Când l-am ajuns din urmă, mi-a închis ușa în gura din care ieșeau agitați niște puișori de vultur.
Când  Darwin s-a întors a rectificat teoria, conform practicii. Maimuța a coborât din copac în Mercedes, iar omul aleargă încă pe craci (sau crăci, nu știu sigur).

Adina V.

4.07.2018

Adina V. - Haita

Ești slab? Treci în față!
O să vezi primul ochii dușmanului, din spate ceilalți te vor impinge înspre colții lui. Privește-l, simte-i respirația și tremură.
Tremură crezând că lupți, că te revolți.
Atacă. Sunt ultimele tale clipe. Ceilalți privesc.
Ești primul.

În această ultimă încleștare vei înțelege de ce conducătorul haitei este mereu ultimul.

Adina V.

4,07,2018

Viciile românilor celebri

Sadoveanu, un zgârcit împătimit de pescuit şi vânătoare.
Îşi comanda undiţe de la Londra, dar nu împrumuta niciodată bani. Pasiunea lui Mihail Sadoveanu pentru vânătoare şi pescuit depăşea de multe ori plăcerea scrisului. În muzeele memoriale din Neamţ şi Iaşi dedicate scriitorului există destule mărturii ale preocupărilor sale extra-literare. Cunoscuţii îl ştiau însă pe Sadoveanu drept un zgârcit care se tocmea la sânge cu ţăranii de la care cumpăra produse.
Mihail Sadoveanu, între cei mai prolifici scriitori români ai secolului XX, şi-a petrecut amurgul vieţii în Neamţ, în casa de oaspeţi situată pe dealul Vovidenia, la 1 km de Mănăstirea Neamţ. Construcţia, ridicată în anul 1937 de Visarion Puiu, Mitropolit al Bucovinei (1935-1940) i-a fost pusă la dispoziţie scriitorului de statul român în anul 1944, iar din 1949 i-a fost cedată spre folosinţă pe viaţă.


FOCŞANI.
Femeile frumoase, marea slăbiciune a cronicarului vieţii mondene, Duiliu Zamfirescu
Părintele lui „Tănase Scatiu” a avut mai multe aventuri amoroase în tinereţile sale, mai ales în perioada când lucra ca reporter de monden. Puţină lume cunoaşte faptul că marele scriitor vrâncean Duiliu Zamfirescu a fost la vremea sa unul dintre cei mai importanţi cronicari ai vieţii mondene din Bucureşti, postură care i-a atras şi un renume de curtezan. Ca ziarist monden, avea un umor extrem de fin şi un sarcasm pe măsură, înfierând zilnic în paginile ziarului cucoanele cu ifose.

TÂRGU-JIU.
Viciile lui Brâncuşi: Marelui sculptor îi plăcea să fumeze şi să bea vin.
Constantin Brâncuşi, sculptorul român considerat părintele sculpturii moderne, era un fumător împătimit, iar băutura lui preferată era vinul.
La Paris, Brâncuşi îl invita în dese rânduri la locuinţa sa pe compozitorul francez Erik Satie, cu care petrecea până dimineaţa. Lui Brâncuşi îi plăcea să bea vin de Beaurjolais.
„Cipică, vino să iei masa la mine astă-seară. Astă-seară împlinesc o jumătate de secol…Odată m-a invitat să tragem un chef împreună. Am băut în neştire. Eu eram foarte tânăr, el era încă tânăr, să fi avut vreo 45 de ani, şi se ţinea foarte bine…Se făcuse între timp 5 dimineaţă. Eu îi spun: nu mai pot, trebuie să mă întorc acasă! El răspunde: bine, te întovărăşesc. Când ajungem în colţul străzii Monsieur le Prince, îmi spune: ia întinde braţul! Ştiţi, mi-era rău, mi-era chiar foarte rău…M-a apucat de mână şi a început să mă învârtă în jurul unui copac, dar cu ce putere! Mă roteam ca un titirez. Dă-mi şi mâna cealaltă!, mi-a spus. Îmi ia şi mâna cealaltă şi începe să mă învârtă în sens invers. Ei, cum te simţi acum? Mă simt de minune! Ne-am întors din drum şi ne-am apucat iarăşi de băut. Era formidabil! Un om cu totul extraordinar!”, povesteşte compozitorul francez de origine română Mihalovici într-un interviu acordat lui Nicolae Argintescu-Amza.

Mihai Eminescu este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai României, dar, pe lângă faima câştigată din poezie, Eminescu era cunoscut de prietenii săi ca fiind o persoană dezordonată şi un mare amator de cafea. De asemenea, pasiunea lui Nichita Stănescu pentru alcool a fost una despre care s-a tot vorbit de-a lungul timpului. În anul 1877, după ce a părăsit Iaşiul, la îndemnul lui Ioan Slavici, Mihai Eminescu s-a mutat în Capitală. Aici, a stat pentru prima dată într-o locuinţă din strada Speranţei. Era o căsuţă în stil ţărănesc, singură în curte, cu pridvor pe stâlpi de lemn. Casa avea două camere, în mijloc avea o tindă în capătul căreia se găsea şi o mică bucătărie. Ca ajutor avea o bătrână care ţinea rânduiala casei.

Unul dintre cei mai mari scriitori ai ţării noastre a fost cam năzdrăvan în copilărie. Acesta se ocupa atât cu spartul ferestrele vecinilor, cât şi cu speriatul câinilor. Este vorba despre scriitorul arădean Ioan Slavici născut în loclaitatea Şiria. Despre Slavici se spune că a fost un copil cu un aspect firav, care insă spărgea ferestrele vecinilor, ţintea cu pietre cuiburile rândunelelor, aţâţa câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci al muşcăturilor pe corp, încăleca fără şa caii altora de la păşune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceştia.

Poet, eseist şi traducător, Virgil Mazilescu este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori originari din judeţul Olt. Născut pe malulul Dunării, la Corabia, acesta a fost, ca mai toţi marii scriitori, o fire excentrică, preferând să fie catalogat mai mult ca un poet calitativ decât unul cantitativ. Nu a scris mult, dar ce a lăsat în urmă dovedeşte talentul rarisim al unei scriituri cum nu mai întâlnim azi. Virgil Mazilescu s-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia şi a murit la numai 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. A urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe şi aceasta deoarece părinţii săi obişnuiau să îşi schimbe des serviciul.


sursa:: adev.ro/pbbe77