În seara aceea, când vântul se strecura pe sub ușă, te-am rugat să cânți la chitară. Nu voiam să-i mai aud geamătul, nici zgomotul alunelor pe care o veveriță neastâmpărată le spărgea stând tacticos pe creanga cu frunze de foc din fața ferestrei. În bucătarie, fluierau în surdină, în ceainic, florile de tei. Un ștergar alb acoperea o pâine rotundă, cu o coajă rumenă și miez auriu. Mirosul de grâu copt se impregnase în pereții de lemn, lustruiți de ani. Noaptea se apropia încet de ferestrele străjuite de perdele în roșu și alb.
-Cântă-mi ceva, te-am rugat.
-Să iau chitara, mi-ai răspuns, și totul a zâmbit în jur, până și masa morocănoasă din lemn de mahon, și cutia care ascundea panglici vesele și câțiva nasturi, și bolul în care batoanele de vanilie se amestecau cu cele de scorțișoară. Te-am urmarit cu privirea în timp ce te îndreptai spre dulapul care adăpostea chitara. Apoi, degetele tale au mângâiat delicat corzile și sunetele au început să danseze în jurul nostru. Te priveam și zâmbeam. Eram o melodie care avea nevoie de chitara aceea pentru a fi auzită.
*
Vântul a tăcut. Anii au mușcat din pereții de lemn, pe ceainic timpul și-a pus pecetea, chitara nu mai are corzi, o veveriță privește curioasă pe fereastră. Însă nu cred că e aceeași. Doar zambetul tău e la fel. Și melodia...
Adina V.
10.01.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru popas.