Adina V. - Mai ții minte?

Mai ții minte caișii din curte între care legasem o pătură pe post de hamac? Degetele mele erau neîndemanatice și legăturile nu rezistau, dar tot încercam, ignorând căzăturile. Caisele coapte se desprindeau și cădeau cu zgomot pe pământ, corpul lor moale și auriu deschizându-se ca o scoică.

Mai ții minte podul casei cu aerul stătut și miros de cărți vechi? Erau aliniate în teancuri înalte cât mine și mintea mea de copil era fascinată de misterele ascunse în acele foi îngălbenite adăpostite de coperți jilave.

Mai ții minte patul cu baldachin de la subsol? Era situat pe pe o platformă mai înaltă a încăperii, astfel încât, urcai  o treaptă pentru a ajunge la el. Perdelele erau zdrențuite, mâncate de timp, atârnau de o parte și de cealaltă, dar pentru mine era patul somptuos din poveștile cu zâne, Feți-frumosi și Albă ca Zăpada. Atunci am înțeles că poveștile există.

Mai ții minte tufa aceea care se revărsa peste gard, cu flori mici, albe și lunguiețe? Culegeam florile, apoi le rupeam la bază și trăgeam cu atenție așa încât pistilul alunecând prin floare scotea la iveală o picătură dulce ca nectarul.  Ce aromă avea acel dar al florii mâinii maicii Domnului.

Mai ții minte bradul stufos din fața casei, sădit de tata în ziua nașterii mele? Între crengile lui o lume de insecte își ducea existența. Pe tulpină, din loc în loc, atârnau boabe mari de rășină, de culoarea chihlimbarului.

Mai ții minte parfumul salcâmului înflorit și ciorchinii aceia imenși, plini de flori? Sau masa de sub dudul  care se umplea de omizi vara? Frunzele lui roase erau ca o dantelă fină din timpuri îndepărtate.

Mai ții minte cum priveai soarele până când totul se pierdea în jur și rămânea doar acel cerc auriu? Sau tufele de crini care ascundeau sub frunzele lor mari generații de melci? Sau cum, în colțul geamului de la bucătărie era o crăpătură mică din care ieșeau furnici?

Mai ții minte ce gust are copilăria?

Mai ții minte, Adina?

Adina V.

27. 02. 2018

Iubirea dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși

Totul a început în 1938, la Paris, unde Dimitrie Gusti organizase o expoziție de artă populară. În Paris s-au văzut pentru întâia oară. Și s-au îndrăgostit, nebunește, încă din prima clipă. Ea abia începuse să bată la porțile afirmării, el era un sculptor de renume internațional, aflat în plină maturitate artistică.  Maria Tănase avea, pe atunci, 25 de ani. Iar Constantin Brâncuși 62.

Maria Tănase venise în Paris pentru a ajuta la promovarea expoziției, urmând a susține un recital într-un restaurant parizian unde Dimitrie Gusti pusese la punct detaliile. “Gusti auzise de neica Costică (astfel îi spuneau lui Constantin Brâncuși prietenii) și ne-am dus să-i facem o vizită”, avea să-și amintească, peste ani, Maria Tănase. Admiratoare înfocată a lui Brâncuși, ea a acceptat, firește, cu mare bucurie. După un timp, văzând atracția dintre cei doi, Gusti a plecat, însă nici nu îi trecea prin cap ce avea să urmeze: Maria nu a mai părăsit atelierul lui Brâncuși vreme de două zile și două nopți. Și a uitat cu totul de recitalul pe care trebuia să îl susțină.

Dimitrie Gusti s-a făcut foc și pară: i-a luat bilet de întoarcere în țară și i-a dat pașaportul, lăsând-o să se descurce singură. Mariei, însă, nici că i-a păsat. Era îndrăgostită până peste cap de bărbatul pe care îl admira. Și, se spune, singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat întreaga sa viață.
El îi declara dragostea așa cum doar Constantin Brâncuși ar fi putut să o facă:

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nțelegi?”

Iar ea îi răspundea prin cântecul său, în care, potrivit celor ce au cunoscut-o, a început să se reflecte mai mult din esența românismul pe care și Brâncuși o îngloba în sculpturile sale.

De aici au pornit și primele lor neînțelegeri: foarte posesiv, Brâncuși, cel pentru care vocea umană era cea mai înaltă și mai curată minune a expresiei muzicale, își dorea ca Maria să lase în urmă bocetul și tânguitul melodiilor populare și să ajungă la esența acestuia, la bocetul antic și cânt, pentru ca vocea să îi răsune în recitaluri la operă și nu prin restaurantele pline de cheflii.

“Eu cu noul meu vin din ceva foarte vechi. Am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esențial. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, zborul, elanul ei. Cocoșul meu nu e cocoș. Pasărea mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalț totul dincolo de pământ. Cocoșul sunt eu.”, spunea Brâncuși.

În primăvara anul 1939 au fost împreuna la faimoasa Expoziție Internațională de la New York. Aici, Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat lui Franklin Roosevelt, președintele SUA, piesa “Ține, Leano, Roosevelt!”. A fost un prilej de amărăciune pentru Brâncuși: cunoscând succesul cu bocetele de crâșmă, Maria avea să renunțe definitiv la căutarea esenței bocetului antic.

În același an, Maria îl va părăsi pe Brâncuși: nu mai putea să îi suporte ironiile, nu mai putea să audă mereu că nu-i place cântecul ei și că acesta îl obosește, nu mai putea să i se spună mereu “bocitoare” și “plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori”.

“Nu-i o cântăreață, bă, ci o bocitoare! Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospețe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din București”, se confesa Brâncuși cunoscuților. Ea, însă, marea și neșlefuita lui pasăre măiastră, a continuat să-l iubească. Pentru tot restul vieții.

“Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaș, se ia de piept cu viața. Femeia lui trebuie să aștepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse”, spunea Brâncuși unor cunoscuți, în anul în care Maria l-a părăsit. Probabil și din această cauză a și considerat că iubirea lor “a venit la momentul oportun și a durat exact cât trebuia, până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt”.

Cinci ani mai târziu, Maria Tănase a încercat să renunțe la a mai cânta prin marile localuri bucureștene și să cânte operetă. Prestația ei a fost însă sub așteptări și, când a realizat că Brâncuși avea dreptate a suferit cumplit. Nu a apucat să îi mai spună însă acest lucru: în 1957, Brâncuși s-a stins din viață, iar ea “l-a plâns cu lacrimi fierbinți și în bocete adevărate”.

După ce l-a jelit câteva luni în șir, s-a dus la arhitectul Octav Doicescu și l-a implorat să-i facă planurile pentru o școală de muzică folclorică la Târgu-Jiu. Dorea să se așeze acolo, pentru a-și petrece ultimii ani ai vieții între sculpturile lui, crescând noi generații de cântărețe. Își dorea să aducă la școala ei, eleve de pe plaiurile natale, dar și din toate colțurile pământului, pentru a le învăța muzicalitatea folclorului românesc. Nu a apucat însă, nici ea, să-și îndeplinească “măiastrul vis”: în primăvara lui 1963, într-un turneu la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Avea să se stingă din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10. O pasăre măiastră încremenind în liniște, lăsând să zboare, în urma sa, nepieritoarele contururi ale cântecului.

sursa: webcultura.ro

Cumințenia pământului

Sunt Cumințenia Pământului. Eram aici, în acest pământ roșu, galben și albastru. Mâinile lui mi-au întrerupt somnul, mi-au dat formă. Asprimea lor mi-a fost cea mai blândă mângâiere.

Vă privesc și tac. Treceți prin fața unei pietre care v-ar spune ceva dacă v-ați opri, dacă ați sta o clipă să auziți murmurul interior al creației. Îmi strâng genunchii asemeni un fetus și vă suport nepăsarea.

Vă privesc și plâng. Lacrimile mele sunt apele închise în piatră, de la începuturi. Sunt lacrimile voastre pe care încă nu le-ați vărsat. Sunt simbolul vostru, adus din adâncuri pentru a vă aminti că vocea pământului cumințește piatra, dar voi nu o auziți pentru că sunteți doar pământ.

Și tac, și plâng, și nu vă mai privesc.

Adina V.

23. 02. 2018

Gramatica perfectă

"Perfecțiunea nu atrage atenția", a spus Picasso și a stropit cu vopsea tabloul perfect pe care tocmai îl terminase. Iată un Picasso pragmatic, modern, aș putea spune. Ce demonstrează asta? Că picta pentru ceilalți? Dar ce este perfecțiunea? Putem stabili criterii care s-o definească? Cum s-ar putea trasa un șablon al perfecțiunii când cei care îl estimează sunt diferiți?

Peștera lui Platon, întuneric, un foc în jurul căruia oamenii stau legați unul de celălalt. Legați cu ce? Cu sforile/lanțurile neștiinței, ale acceptării normelor impuse de alții. Limbile de foc dansează unduindu-se pe pereții de stâncă. Toți le privesc în tăcere. Nu e nimic de spus. Atmosfera este una de hipnoză colectivă. Unul din ei se eliberează și iese afară, vede soarele, aude ciripit de păsări, simte mirosul florilor. Se întoarce să îi cheme și pe ceilalți, dar nimeni nu-l ascultă. Pentru ei este perfect în întuneric. Pentru cel eliberat, lumina de afară reprezintă perfecțiunea. Doar pentru el.

Pe o axă imaginară, perfecțiunea tinde către plus infint. La polul opus, este imperfecțiunea. Este în firea umană să căutăm absolutul, poate dintr-o nevoie interioară de a evolua. Doar pe hârtie, în gânduri, în vorbe. Nu în fapte.

Când spui 'Perfect" te referi la ceva desăvârșit care întrunește, deci, toate calitățile la cel mai înalt nivel.

Atunci, ce caută "mai mult ca perfectul" în gramatică??...

Adina V.

21. 01. 2018

Zaț

Cafeaua mă așteaptă în ceașca mărginită cu dungi aurii. Dimineața asta mohorâtă s-a strecurat în ea. Gândurile apatice se amestecă cu gustul amărui. Nu mi-e dor de nimic. M-am imunizat contra dorului. 

Vine o perioadă în viața fiecăruia când sensul se diluează, nu mai știi încotro să mergi, de ce, pentru ce. Te-ai plictisit să mai faci ce trebuie. Stai și aștepți, nu știi ce, nici nu contează. Ai obosit. Te lași în voia zilei care se preconizează amară. Și bei din cafea pentru că e un ritual al fiecărei dimineți. 

Copacii aceia au înfrunzit. La fel și anul trecut, și acum doi ani, îți spui. Doar tu ești diferit, te-ai schimbat . Ai uitat să te bucuri, să smulgi câte ceva frumos din fiecare clipă. Banalități. 

Beau din cafeaua rece. Privesc pe fereastră spre supliciul unei alte zile în care pașii pe care urmează să-i fac sunt stabiliți dinainte. De ieri, de acum două zile. Monotonie.

Și zâmbesc! Nu, acest tipar nu e pentru mine. Pentru că doar eu pot să schimb totul. Și zâmbesc! 

Zațul e rece, și uite, afară, o rază de soare trece prin nori. 

Zâmbesc...

Îmi ghicești în cafea?

Adina V.

13. 02. 2018

Otilia Cazimir și George Topârceanu

Ea, poetă, prozatoare, traducătoare, el, poet activ în cercurile literare ale vremii, Otilia Cazimir (1894-1967) şi George Topîrceanu (1886-1937), buni prieteni cu scriitorul Mihail Sadoveanu, în casa căruia se întâlneau des, sunt nume care au rămas în istoria literaturii române, legate între ele în memoria colectivă.
George Topîrceanu s-a născut in Bucureşti într-o zi de 20 martie şi a fost fiul cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părţile Sibiului.
Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, ales de scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Poeta s-a născut în Cotu Vameş, Judeţul Neamţ şi a fost cel de-al cincilea copil al învăţătorilor Ecaterina şi Gheorghe Gavrilescu.
Destinul Otiliei Cazimir şi cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât şi sentimental. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, căsnicia se va destrăma, iar între acesta şi Otilia Cazimir se va înfiripa o poveste de dragoste discretă, dar care stârneşte interesul cronicarilor şi al publicului, ca orice legătură între personaje publice.
Într-o epistolă aflată în posesia criticului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi publicată de către revista online a Uniunii Scriitorilor din România, adresată uneia dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu, Otilia Cazimir îşi exprimă sentimentele, angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea poetului George Topîrceanu.

Iată scrisoarea integrală a Otiliei Cazimir:

"Draga mea prietenă, bună şi dulce, te-a întristat scrisoarea mea? Ţi-a făcut impresia că resping prietenia matale? Atât de prost ştiu să mă exprim? Iartă-mă. Am fost poate brutală. Dar când ai şti cum simt nevoia să mă brutalizez! Când sunt rea, cu mine sunt rea. Cu alţii, niciodată.
Nu ştiu ce o să mai iasă şi din scrisoarea mea din seara asta (vezi, n-am măcar un plic decent: am fost obligată să scriu atâtea scrisori idioate de politeţă, că le-am isprăvit pe toate. Şi nu vreau să amân scrisoarea: mi-e aşa de frică de ziua de mâne!).
Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar... n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit.
Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm... Aşa de tare m-a emoţionat, aşa de cumplit m-a speriat imensa bogăţie de material de preţ pierdut, aşa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleştate.
Şi lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuţii? Era, ştiu bine, un capitol dintr-un roman în franţuzeşte, un deliciu.
Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Şi începea: Je me souviens... Ţi-l imaginezi?
Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori).
Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar... nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.
Am fost cu băiatul. E tăcut şi îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – şi nici o situaţie. Îi place vioara şi trăieşte cu capul în nori. Fuge de-ai lui şi vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele.
În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) şi mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai... mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – „şi mai mic!” – şi alintat!
Ştii ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praştie, o praştie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănuşă nouă! Şi avea aeroplane, şi muzicuţe. Şi mie nu mi-au dat nimic. Le-am aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii „serioşi” cu jucăriile lui?Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai... mare decât el!).
Să-ţi descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuţios ordonată.
Ştii mata cum îi ştiam orice lucruşor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Şi acum le ştiu pe toate cum erau. Şi dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor şi peste zece ani aş şti unde să găsesc un capăt de aţă!
Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărţi. Le cataloghează un student, supravegheat cu străşnicie de familie.
Ieri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi Le rire al lui Bergson, şi atâtea altele?
Mă laşi să pun deoparte, pentru mata, una din cărţile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna?
O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalţi. Sărăcuţul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie!
O să am cuverturile lui de divan, covoraşul cu icoana, maşina de scris, un telefon, o mesuţă, maperonul de la mata, clişeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.
Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureşti. Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază.Te voi anunţa printr-o carte poştală când plec, dar îmi poţi scrie şi-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt respectate.
Ţi-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu şi cu Victor Iamandi, să-mi aranjeze nu ştiu ce situaţie? Ca să am ocupaţie şi să fiu la adăpostul grijilor vieţii. Aşa vor ei, şi el ar fi mulţumit să ştie asta: prea a plecat amărât.
„N-aş fi vrut să te las aşa...” şi „Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, ştii că am râs până la sfârşit, ca să-i dau curaj?
Îmi arăţi, delicat, nemulţumirea că am spus la ai lui chestia banilor. Nu-s eu de vină. Când ne-am întors de la Viena, ne-a întâmpinat la Bucureşti fratele lui. Şi au umblat amândoi pe la bursa neagră să schimbe şilingii ca să-ţi trimită matale parte din bani. (Era prea slab ca să umble singur: când se urca în maşină, se urca întâi în genunchi!).
Iar când, aici, el era rău, fratele lui m-a luat repede şi mi-a cerut socoteală de „banii care v-au căutat pe la Viena”. Atunci i-am dat în mână plicul în care aveam 20.000 lei ai matale. I-a „pus în siguranţă“ imediat. Am avut însă grijă să-l previn pe domnul Sadoveanu. Şi acum, miercuri, când vine d[omnia] sa în Iaşi, fratele lui îi va înmâna dovada că i-a depus la o bancă pentru bustul în bronz, aşa cum ai dorit mata.
Restul de 20.000, pe care la început se angajase familia să-l achite, iar acum nu mai vrea, o să-l achit eu. Nu te supăra, trebuie, aşa vrea el. Dar cu încetul, nu? Că şi eu sunt acum tare, tare strâmtorată. Nu te supăra că-ţi vorbesc iar de asta. Ştiu şi ce greu i-a fost lui să primească, şi ce delicată ai fost mata, ştiu tot.
Şi dacă cu vreo vorbă nesocotită team blesat, iartă-mă. N-am vrut s-o fac, şi nu mi-o iert.
Tot miercuri voi ruga pe d[omnu]l Sadoveanu să vadă ce s-a făcut cu manuscrisul matale. (Căi lăturalnice, nu? Ori mai era şi altul?).
Nu, nu te mângâia cu gândul că n-am ce face cu el. Îl ţin din răutate.
Toţi cei pentru care el a avut prietenie sau dragoste, trebuie să plătim. În special eu.
Înainte de a pleca la Viena, chiar în dimineaţa plecării, el a ars scrisorile matale. Ştiu sigur asta. Dar cele de la Viena, cele din călătorie, au rămas. Şi scrisoarea matale de pe Rin, n-a citit-o. Nu mai putea citi.
Era un teanc de scrisori pe masă. A doua zi după catastrofă, nu mai era. Unde-s? Băiatul nu ştie nimic.
În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost salvat. Restul...
Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene şi câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) şi le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez).

Făcusem aşa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost ameninţată cu parchetul, mi s-au luat cheile şi am fost ţinută sub strictă observaţie.
Nu puteam pleca: el trăia încă, şi mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, şi atâtea altele, din urmă?
În zăpăceala mea, am lăsat între clişee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din „notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, şi mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat ca să mă admire, de asta sunt sigură!
Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viaţa stricată, vina asta. Că-s capabili de orice. Eu mă aştept la orice: şantaj, în primul rând.
O să caut în caietul verde (e tot în casa de fier din strada Ralet) ce versuri a scris la Viena. Eu ştiam doar de nişte fabule (neterminate), de Sisoe (pe care o să-l transcriu eu: el n-a putut transcrie decât 2 pagini) şi de articolul care va apărea în numărul viitor al Adevărului literar.
Şi de voi găsi versuri, ţi le trimit cu dragă inimă. Numai să nu fi fost între hârtiile de pe masă! Că au dispărut 2 blocuri. Dar sper că n-o să fie aşa, nu vreau să fii mata despoiată de un lucru la care ţii. Destul am fost eu!
Da, greşelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijenţa unui copil. A unui copil care se simţea iubit şi ştia că i se iartă orice.
Aşa cum l-ai înţeles mata, l-am înţeles toţi. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o faţă de mine.
Nu vezi mata că nu şi-a aranjat „oficial” nici interesele lui? S-a mulţumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – „Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toţi, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, şi i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.
Nu ştiu ce scrisoare ţi-am scris. Cred că am făcut şi greşeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ţi-aş mai putea scrie. Nici acum, nici cine ştie câtă vreme. Şi erau lucruri pe care trebuia să le ştii.
Vrei să nu-mi mai spui „dumneata”? E un cuvânt îngheţat. Şi ai să mă primeşti la mata în septembrie? Poate atunci să pot veni. Pe o zi, pe două, pe-o săptămână.
Şi vrei să rămânem prietene? – Uite, mă gândesc acum: mata nu i-ai auzit glasul! Ştii cum vorbea? Grav, voalat şi foarte, foarte trist.
O să caut (dar lasă-mi răgaz!) fotografia cu pălăria şi altele, multe. Clişeele le avea. Dar... mi le-au luat! Vei avea tot ce am în dublu exemplar.
Mi-eşti dragă,
Didi"


sursa: http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4729

Nimic

Eu știu că oamenii au nevoie de iubire. Unii se mulțumesc cu o singură persoană, alții vor să graviteze în jurul lor cât mai mulți. Și atunci ce fac? Se expun într-o formă sau alta, în funcție de mediul de unde vor să atragă. În funcție de acest mediu se metamorfozează. Devin simpatici, acri, severi, se încruntă, țipă, te-njură, te laudă. Totul depinde de mediul ales de ei. Dacă nu ai căzut în genunchi și nu lingi  praful de pe urmele pașilor lor, riști să te pomenești cu un șut august în partea dorsală. Nu ești bun, deci trebuie să fii eliminat.
Șutul acesta însă este diferit. Depinde cine ți-l dă, nu? Discutăm acum despre șuturi, clasificându-le. Avem așa:
- șutul dat de un vierme. El te atinge doar dacă ești la nivelul lui. Altfel este inofensiv, mai mult, riști să strivești târâtoarea sub picior, din neatenție.
- șutul dat de o rozătoare. Aceasta ronțăie resturile altora, umflându-și burta și obrajii, Când nu mai poate digera, o cuprind spasmele și dă din picioare. Nu sunt decât manifestări ale unei stări de inconfort digestiv.
- șutul dat de un șarpe. Nu vă mirați, când s-a săturat de mocirlă și vrea să se cațere în stratul superior, îi cresc niște piciorușe mici și crăcănate. Corpul i se modifică subtanțial, se acoperă de păr, ajutând și acesta la cătărare. Iată omida! Dacă va găsi o frunză generoasă, se va aciua acolo și va încerca să devină fluture. În timpul căutării frunzei, dacă e deranjată, dă șuturi. În mintea ei, așa crede. E inofensivă. Este forma cea mai complexă a unor multiple stări de metamorfoză.
- șutul uman, cel mai posibil din toate formele de șuturi. Acesta se împarte în subcategorii:
   - avem șutul oferit de dușmani. Pe acesta îl primești atât de des, încăt te obișnuiești și nu-l mai simți. De regulă, îl simți în diminețile care preced o noapte agitată. (a lor)
    - șutul dat de persoane care doar vor să participe la șutuială. Astfel, consideră că au contribuit cu ceva la ceva. Le crește respectul de sine, se simt cineva și parcă au și cățiva centimetri în plus. Șutul lor se amestecă cu cel oferit de celălalt binevoitor, deci rezultă o încurcătură de mațe, pardon, picioare. Astfel, se anulează reciproc.
     - șutul dat de prieteni. Dar și aici avem două subcategorii:
             - șutul celor  care se intitulează prieteni, dar te mănâncă pe la spate. Când se satură, încearcă să te poziționeze de așa natură încât șutul lor să  te propulseze cât mai departe.Din prietenie, zic ei. Nu mai ești bun, deci out. Dacă stai cum vor ei, zbori, dacă nu, dau pe lângă. Șut ratat.
             - șutul prietenului adevărat. Nu există. Șutul, adică. Cred că nici prietenul. Pentru că un prieten nu dă șuturi. El îți dă mâna. 


Așadar, orice om are nevoie de iubire. Depinde cum o caută și unde. Dacă vrea ceva la schimb, nu e iubire, ci interes. Nu vă fie teamă de șuturi. Nu reprezintă decât o manifestare a unui ego interior care se vrea și el afară. E o manifestare a Nimicului.

Adina V.

7.02.2018 

Mircea Eliade și Maitreyi

Mircea Eliade și Maitreyi

Două continente, două religii, două romane de succes, o singură iubire născută din dorința imensă a doi oameni… Cuvintele se opresc, neputincioase, când trebuie să descrie una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale literaturii. Ecoul acestei iubiri neîmpărtășite a răsunat puternic, făcând înconjurul globului. Singurul mod prin care ea a putut fi consumată, a fost prin rândurile pline de pasiune ale romanelor „Maitreyi” și „Dragostea nu moare”.
Mircea Eliade s-a născut la data de 9 martie 1907, în București. La vârsta de 21 de ani, ca proaspăt absolvent al Facultății de Litere și Filosofie, pleacă spre India, având dorința de a învăța sanscrita și tehnica Yoga alături de profesorul Surendranath Dasgupta. Devine discipolul preferat al acestui renumit filozof indian și între ei se creează o legătură sufletească deosebită.

Eliade este invitat în ianuarie 1930 să locuiască în casa profesorului său, unde acesta îi pune la dispoziție întreaga bibliotecă personală. Aici o cunoaște pe Maitreyi Devi, una dintre fiicele profesorului, cu 7 ani mai mică decât el. La început părea o fată banală, mai urâtă decât alte indience, după cum mărturisește scriitorul. („Mi se părea urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”)
Apoi, așa cum se întâmplă cu mai toate iubirile care cresc încet, au început să petreacă mai mult timp împreună. Locuiau sub același acoperiș. Eliade o învăța limba franceză, iar Maitreyi îl învăța bengaleza. Farmecul și spiritualitatea fetei, asociate cu misterul și sacralitatea Indiei l-au atras pe tânărul Mircea. Aveau interese comune, printre care și literatura. În același an, Maitreyi a debutat cu volumul de poezii „Uditta” („Răsăritul“).
S-au îndrăgostit și, după o perioadă de tatonare, Mircea a convins-o pe Maitreyi să îi devină soție. Era chiar hotărât ca, de dragul ei, să renunțe la ortodoxie și să treacă la religia hindusă.

Atunci, în acele clipe magice ale alcătuirii unui cuplu între ei a avut loc un ceremonial mistic de o frumusețe deosebită. Ea a rostit: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu și a nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea.”

Eliade a trimis o scrisoare mamei sale în care îi cerea binecuvântarea să se căsătorească cu o hindusă. Aștepta totodată să primească diplomele universitare și un răspuns favorabil din partea regelui României, care i-ar fi asigurat existența în India și un venit de 35 de lire pe lună.

Din păcate, atunci când a cerut-o în căsătorie, familia fetei s-a opus cu îndârjire. Aripile le-au fost tăiate prea devreme, înainte să învețe să zboare spre cerul liber. Au devenit prizonierii prejudecăților. Dragostea lor crescuse și pasiunea îi ardea, se iubeau și se doreau, iar inimile lor cântau în cor. Dar ideile preconcepute, impuse de culturile și religiile diferite din care proveneau, erau mai importante pentru tatăl ei decât iubirea lor.

Mircea Eliade și iubita sa Maitreyi au început să se întâlnească pe ascuns.

„Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.” se confesa Eliade în romanul ce poartă numele ei.

Mulți ani mai târziu, Maitreyi avea să confirme această mare iubire ce le-a influențat viețile, în romanul său „Dragostea nu moare”: „Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze.”

Întâlnirile secrete ale celor doi ajung la urechile lui Surendranath Dasgupta, tatăl indiencei. Acesta îl izgonește pe Eliade din casă printr-o scrisoare dură. Îi reproșează comportamentul indecent și prejudiciile morale pe care i le-a adus și-i cere să nu mai intre niciodată în casa lui sau să comunice cu vreun membru al familiei lor: „Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o” scria el.

Maitreyi este supusă unui ritual de purificare, în timpul căruia, învârtindu-se în cerc, leșină. La rândul său, Eliade pornește spre Himalaya, unde trăiește mai multe luni în asceză: „Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…) Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă.”

Mircea Eliade se întoarce în România în anul 1931, iar în 1933 publică romanul „Maitreyi”, un succes răsunător ce i-a adus numeroase premii. Păstrează ca talismane de preț scrisorile de la ea, jurnalul parfumat și florile uscate, toate ascunse printre obicetele sale de preț.

Maitreyi avea să afle despre acest roman abia în anul 1972, de la sanscritologul român Sergiu-Al-George. Ca răspuns, scriitoarea indiană scrie romanul „Na Hanyate”, tradus în română cu denumirea „Dragostea nu moare”.

Eliade locuia în Chicago în 1973, când un prieten comun a pus la cale o revedere între cei doi. Maitreyi a sosit la Chicago cu o delegație formată din iezuiți. După 43 de ani de despărțire, cei doi s-au reîntâlnit, depănând cu tristețe sau poate cu doar cu nostalgie povestea lor tumultoasă de dragoste.

Emoțiile i-au cuprins când mâinile lor, îmbătrânite de ani, s-au atins din nou. După atâtea rânduri scrise, fantasme și dorințe înăbușite, s-au văzut din nou față în față. Mai bătrâni, mai siguri pe ei, ajunși scriitori, unul în fața celuilalt păreau tot aceiași tineri ce se iubeau pe ascuns. Au vorbit mult și au depănat amintiri. Și-au povestit viețile și suferințele prin care au trecut. Maitreyi i-a gătit lui Eliade mâncare indiană. El, pentru a îi proteja imaginea, a promis că romanul „Maitreyi” nu va fi tradus în engleză în timpul vieții lui. Ceea ce s-a și întâmplat.

După acea reîntâlnire, ea a făcut un popas la București, unde le-a cunoscut pe mama și sora celui pe care l-a iubit atât de mult. La despărtire le-a oferit câte un exemplar al romanului său „Dragostea nu moare”.

Să fi fost suferința lor muza care i-a inspirat în toți acei ani?
Acea dragoste neîmpărtășită se cerea consumată și a găsit alinarea doar în rândurile scrise și în aprecierea cititorilor? Acele pagini au făcut înconjurul lumii, au zdruncinat continente, au înfruntat prejudecăți și dogme religioase.

Despre Mircea Eliade și a sa Maitreyi se vorbește astăzi prea puțin. Dar vocea inimilor rănite răsună de acolo, din cărțile pe care ce le-au lăsat amintire, din paginile în care s-au confesat în întunericul nopților reci. Oamenii i-au despărțit, dar sufletele le-au rămas pe veci credincioase unui ritual sacru, unei mari iubiri.

sursa: https://www.libertatea.ro › Feminin › Iubiri celebre româneșt

Copac fără frunze

Adesea visam, Doamne, visam

că un copac fără frunze

în jungla din inima mea sălaș își făcea.

Și acolo sta, ca un stâlp indicator,

cu capul sus, fără glas.

Și nu trebuia să-l ud la rădăcină,

ori flori să-i cotropesc ramul,

păsări pe creangă să facă popas,

să-și facă cuib moale, să-și înalțe tril,

bucurie ori strigăt de jale.

Mai sunt atâția, vai, atâția alți copaci,

cu brațe-ntinse,

cu crengi prinse în vițe,

și înfloresc în fiecare zi.

În astă junglă însă

ce picotea în soare

în văzduhul cu parfum de floare

o scânteie porni,

se făcu vâlvătaie

și flacăra-mi înghiți

copacul cu crengi goale.

Cine își închipuia

c-o scânteie, un joc, poate s-aprindă așa

o junglă întreagă, cu-n foc

ce-n grabă, în câteva clipe

tot ramul înghite?

Jungla toată e-n flăcări acum.

Unde să-mi mai caut nectar?

Pe unde s-apuc?

Arată-mi un drum, un hotar…

Maitreyi Devi

28 noiembrie 1972

Maitreyi Devi

În 1972, Maitreyi Devi, mare scriitoare indiană, cercetător ştiinţific şi militant pentru condiţia femeii şi salvarea orfanilor, laureată ONU cu premiul Global 500 Roll of Honour, află că este eroina unui roman scris de Mircea Eliade despre iubirea lor din tinereţe. Se întâmpla după 40 de ani de la consumarea acelei iubiri imposibile.

Tulburată şi cu amintirile răvăşite, după ce citeşte romanul care-i purta numele, Maitreyi Devi rescrie povestea din perspectiva ei, prin romanul „Dragostea nu moare” (cartea avea să fie premiată în 1976 de Academia de Litere din India). După care îi face o vizită la Chicago fostului iubit.

Cartea cuprinde poemele scrise în 1972 (după ce Maitreyi Devi a aflat, cutremurată, de existenţa romanului ce-i poartă numele), fragmente din corespondenţa purtată cu Sergiu Al-George, mesagerul destinului (căci, aflat în India, i-a vorbit primul lui Maitreyi Devi despre Maitreyi ca eroină de roman), ca şi alte mărturii despre pasiunea ieşită din comun şi urmările ei, făcute de Chabu, sora lui Maitreyi, de fiul şi de nora ei.

Cartea concepută de Adelina Patrichi cuprinde povestea pasiunii târzii trăite de Maitreyi, ce pune în altă lumină atât romanul lui Mircea Eliade, cât şi "Dragostea nu moare" scris de Maitreyi Devi ca replică, reluând povestea din perspectiva ei, cu alte comentarii şi alte detalii. Maitreyi, la aproape 60 de ani, a putut trăi, în sfârşit, tot ce înăbuşise în anii scurşi după despărţirea de Mircea Eliade. Pasiunea reprimată a răvăşit nu doar propria viaţă, ci şi liniştea celor apropiaţi, a provocat scandal în societatea indiană ghidată încă de reguli stricte.

Noi nu ştim decât cele două romane, îndrăgite de cititori din toate generaţiile, dar există şi povestea neştiută a lui Maitreyi: bunică, având o viaţă aşezată, cu iubirea din tinereţe îngropată în răstimp de patruzeci de ani, se trezeşte brusc, când află romanul lui Mircea Eliade, şi focul pasiunii atâta vreme acoperit de cenuşa blândă a vieţii domestice se reaprinde şi pârjoleşte. Scrisul nu o linişteşte, aşa că face o călătorie la Chicago ca să-l regăsească pe Mircea Eliade.

Cartea alcătuită de Adelina Patrichi formează "dosarul unei pasiuni", trăite intens şi la 16 ani şi la aproape 60. Paginile abundă în surprize, căci reunesc mărturiile celor apropiaţi: Chabu (care nu a avut destinul din roman, ci a atins o vârstă venerabilă!), o judecă sever pe sora ei, nu doar pentru cele petrecute în adolescenţă, ci mai ales pentru pasiunea târzie, fiul şi nora o înţeleg şi o admiră.

Poeziile seamănă cu străfulgerări ce dezvăluie misterul lăuntric.

Pe coperta frumoasă, cartonată, în facsimil, câteva din cuvintele disperate pe care Maitreyi le-a scris lui Mircea în grabă pe cartea ei de poezii (cea pe care tocmai o publicase), pentru a-l avertiza că părinții ei aflaseră despre povestea lor de dragoste.
"Mircea, n-am spus nimic care să te arate pe tine vinovat. Am spus că-i vina mea și că într-o zi doar m-ai sărutat din întâmplare pe frunte. Trebuia să spun, e mama mea și știa tot… Mircea, prieten bun, adio."

"O sublimă artistică a disperării. Nu am citit niciodată poezii ca acestea. Cartea are și o semnificație filozofică; este reprezentativă pentru geniul indian. Dar mâhnirea teribilă care se ascunde în aceste poeme face orice apreciere, supusă teoretizării, să pară nu numai superficială, ci și, într-un fel, lipsită de sens." (Sergiu Al. George)

Maitreyi Devi este unică în lumea indiană, prin talentul poetic şi opera vastă, scrisă în bengali şi în engleză tot aşa cum în cultura noastră şi Mircea Eliade se singularizează prin bogăţia prozei şi vastitatea operei ştiinţifice. Până şi premiile primite de cele două romane îi plasează pe picior de egalitate. Controversatul roman "Na Hanyate" a primit în 1976 distincţia literară indiană cea mai înaltă, premiul Academiei de Litere.

Maitreyi Devi ieşea din comun, în contextul epocii şi a lumii indiene, şi prin preocupări - grija pentru copiii orfani, lupta pentru condiţia femeii, interesul faţă de mediu o apropie de secolul XXI. În 1989, ONU i-a acordat Global 500 Roll of Honour, medalie primită de personalităţi de primă linie, ca Gerald Durrell, Jimmy Carter şi prinţul Phillip (duce de Edinburg), de organizaţii precum Greenpeace.

"În arşiţa dragostei", cu texte variate (poezii, scrisori, interviuri), luminează puţin din ignoranţa noastră, ne dezvăluie altă Maitreyi şi partea neştiută a ficţiunii: o carte ce se citeşte pe nerăsuflate. Povestea iubirii trăite de Maitreyi şi Mircea Eliade trece pragul vârstelor, al vieţii şi al morţii... nu conteneşte să uimească şi azi.

Să te mai văd odată (poezie scrisa de Maitreyi)

Lasă-mă să te mai văd o dată.

De-aici eu nu mai fac un pas,

e-o promisiune dată.

Apele negre leagănă sălbatic

valuri dănțuind ațâțat.

Nu, nu e oceanul

acela știut și albastru,

e cel negru,

ca sângele vechi înghețat.

O să stau nemișcată, copac,

și-o să trimit rădăcini

să străpungă pământu-n stomac.

Nimic nu va fi smuls,

nimic clintit din loc.

Ci forța o s-ascund,

mocnit să ardă-n foc.

Și n-o să frâng crengi vechi,

și frunza n-o s-o tremur,

ci ochii o să mi-i îndrept spre ram,

unde nu-s ochi și nu-s urechi

și nu sunt mâini, și nu-s picioare.

Am alunecat alene-n jos

în lumea de sub copaci.

Așa cum Natura urcă-n soare

și soarele coboară în Natură, și toate

capătă astfel însemnătate,

așa cum raza de lună

oglindită-n undă

adevărul nu poate să ascundă

și-l află în propria-i lucire,

și cum argila din care m-ai făcut

naște o alta și capătă menire,

dă-mi voie fără ochi să văd

adevărul cel de pe urmă.

Cu brațele în cer curgând,

când auzul mi se curmă,

și zăvor mi-ai pus în glas,

atâta mi-a mai rămas,

să văd cu trupul, cu toți porii.

Și s-ating norii într-o clipă

și liberă ca pasărea, ușor,

simțită ca și ea să zbor

fără picior, fără aripă.

12 decembrie 1972

Momentul când Maitreyi a aflat despre romanul scris de Mircea Eliade

Cartea de poeme de dragoste pentru Mircea, a fost scrisă sub imperiul emoțiilor trezite de întâlnirea lui Maitreyi, la Calcutta, cu reputatul orientalist Sergiu Al-George, după 42 de ani de la desfășurarea evenimentelor descrise în romanul Maitreyi.
Sergiu îi povestește romanul Maitreyi, scris de Eliade, readucându-i astfel în suflet toată iubirea pierdută cu aproape o jumătate de veac înainte.

Atunci Maitreyi se apucă și ea de scris și, între 18 septembrie și 18 decembrie 1972, publică această primă replică literară la romanul lui Eliade.

Majoritatea versurilor cuprinse aici sunt scrise în 1972, imediat după ce i s-a povestit romanul lui Eliade. Ultima poezie însă datează din anul 1947, când Maitreyi avea treizeci și trei de ani.

În timpul redactării cărții sale, Maitreyi Devi, nu-și găsește liniștea până când nu-și vizitează iubitul din adolescență, ajuns savant celebru și profesor erudit la Universitatea din Chicago.

În primăvara anului 1973, Eliade notează în treacăt ”evenimentul” în Jurnal. La sfârșitul aceluiași an, ea vine în România ca invitată a Uniunii Scriitorilor. Avându-l drept ghid pe Constantin Noica, a făcut o vizită în casa din Intrarea Stăniloiu nr. 7, unde locuiau mama și sora lui Mircea Eliade.

În interviurile date atunci în România, Maitreyi a ocolit răspunsurile la orice întrebare referitoare la pasiunea tinereții sale.

A oferit însă revistei ”Tribuna” din Cluj un poem însoțit de următorul (scurt) comentariu: "Considerați aceste versuri răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei mele."
Poemul a fost tradus în românește de Lidia Ionescu.
Iată-l:

Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oțel
N-am să strig.
Golurile se vor mări de la sine
Destul ca să-mi scot mâna și să cuprind luna.
Și de vei face ziduri de piatră
Nicicând n-ai să zidești închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
De îndată ce voi apărea eu.
Dacă mă vei exila și mă vei trimite peste un ocean
Într-o barcă găurită
Am să desfid oceanul
Și n-am să pierd nici această bătălie marină.
Sau dacă mă vei trimite în deșertul Saharei
Unde nisipul dușmănos e fierbinte,
Deodată va sufla parfum de iasomie
Ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineți
Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
Și că tu ai fost cel care m-a învățat
Să trag la țintă fără greș.
Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am să netezesc cerul
Și am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
Am să-ți umplu cerul cu un cântec
Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi
De unde vine revărsarea aceasta de lumină.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi