vineri, 2 februarie 2018

Mircea Eliade și Maitreyi




Mircea Eliade și Maitreyi

Două continente, două religii, două romane de succes, o singură iubire născută din dorința imensă a doi oameni… Cuvintele se opresc, neputincioase, când trebuie să descrie una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale literaturii. Ecoul acestei iubiri neîmpărtășite a răsunat puternic, făcând înconjurul globului. Singurul mod prin care ea a putut fi consumată, a fost prin rândurile pline de pasiune ale romanelor „Maitreyi” și „Dragostea nu moare”.
Mircea Eliade s-a născut la data de 19 martie 1907, în București. La vârsta de 21 de ani, ca proaspăt absolvent al Facultății de Litere și Filosofie, pleacă spre India, având dorința de a învăța sanscrita și tehnica Yoga alături de profesorul Surendranath Dasgupta. Devine discipolul preferat al acestui renumit filozof indian și între ei se creează o legătură sufletească deosebită.

Eliade este invitat în ianuarie 1930 să locuiască în casa profesorului său, unde acesta îi pune la dispoziție întreaga bibliotecă personală. Aici o cunoaște pe Maitreyi Devi, una dintre fiicele profesorului, cu 7 ani mai mică decât el. La început părea o fată banală, mai urâtă decât alte indience, după cum mărturisește scriitorul. („Mi se părea urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”)
Apoi, așa cum se întâmplă cu mai toate iubirile care cresc încet, au început să petreacă mai mult timp împreună. Locuiau sub același acoperiș. Eliade o învăța limba franceză, iar Maitreyi îl învăța bengaleza. Farmecul și spiritualitatea fetei, asociate cu misterul și sacralitatea Indiei l-au atras pe tânărul Mircea. Aveau interese comune, printre care și literatura. În același an, Maitreyi a debutat cu volumul de poezii „Uditta” („Răsăritul“).
S-au îndrăgostit și, după o perioadă de tatonare, Mircea a convins-o pe Maitreyi să îi devină soție. Era chiar hotărât ca, de dragul ei, să renunțe la ortodoxie și să treacă la religia hindusă.

Atunci, în acele clipe magice ale alcătuirii unui cuplu între ei a avut loc un ceremonial mistic de o frumusețe deosebită. Ea a rostit: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu și a nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea.”

Eliade a trimis o scrisoare mamei sale în care îi cerea binecuvântarea să se căsătorească cu o hindusă. Aștepta totodată să primească diplomele universitare și un răspuns favorabil din partea regelui României, care i-ar fi asigurat existența în India și un venit de 35 de lire pe lună.

Din păcate, atunci când a cerut-o în căsătorie, familia fetei s-a opus cu îndârjire. Aripile le-au fost tăiate prea devreme, înainte să învețe să zboare spre cerul liber. Au devenit prizonierii prejudecăților. Dragostea lor crescuse și pasiunea îi ardea, se iubeau și se doreau, iar inimile lor cântau în cor. Dar ideile preconcepute, impuse de culturile și religiile diferite din care proveneau, erau mai importante pentru tatăl ei decât iubirea lor.

Mircea Eliade și iubita sa Maitreyi au început să se întâlnească pe ascuns.

„Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.” se confesa Eliade în romanul ce poartă numele ei.

Mulți ani mai târziu, Maitreyi avea să confirme această mare iubire ce le-a influențat viețile, în romanul său „Dragostea nu moare”: „Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze.”

Întâlnirile secrete ale celor doi ajung la urechile lui Surendranath Dasgupta, tatăl indiencei. Acesta îl izgonește pe Eliade din casă printr-o scrisoare dură. Îi reproșează comportamentul indecent și prejudiciile morale pe care i le-a adus și-i cere să nu mai intre niciodată în casa lui sau să comunice cu vreun membru al familiei lor: „Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o” scria el.

Maitreyi este supusă unui ritual de purificare, în timpul căruia, învârtindu-se în cerc, leșină. La rândul său, Eliade pornește spre Himalaya, unde trăiește mai multe luni în asceză: „Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…) Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă.”

Mircea Eliade se întoarce în România în anul 1931, iar în 1933 publică romanul „Maitreyi”, un succes răsunător ce i-a adus numeroase premii. Păstrează ca talismane de preț scrisorile de la ea, jurnalul parfumat și florile uscate, toate ascunse printre obicetele sale de preț.

Maitreyi avea să afle despre acest roman abia în anul 1972, de la sanscritologul român Sergiu-Al-George. Ca răspuns, scriitoarea indiană scrie romanul „Na Hanyate”, tradus în română cu denumirea „Dragostea nu moare”.

Eliade locuia în Chicago în 1973, când un prieten comun a pus la cale o revedere între cei doi. Maitreyi a sosit la Chicago cu o delegație formată din iezuiți. După 43 de ani de despărțire, cei doi s-au reîntâlnit, depănând cu tristețe sau poate cu doar cu nostalgie povestea lor tumultoasă de dragoste.

Emoțiile i-au cuprins când mâinile lor, îmbătrânite de ani, s-au atins din nou. După atâtea rânduri scrise, fantasme și dorințe înăbușite, s-au văzut din nou față în față. Mai bătrâni, mai siguri pe ei, ajunși scriitori, unul în fața celuilalt păreau tot aceiași tineri ce se iubeau pe ascuns. Au vorbit mult și au depănat amintiri. Și-au povestit viețile și suferințele prin care au trecut. Maitreyi i-a gătit lui Eliade mâncare indiană. El, pentru a îi proteja imaginea, a promis că romanul „Maitreyi” nu va fi tradus în engleză în timpul vieții lui. Ceea ce s-a și întâmplat.

După acea reîntâlnire, ea a făcut un popas la București, unde le-a cunoscut pe mama și sora celui pe care l-a iubit atât de mult. La despărtire le-a oferit câte un exemplar al romanului său „Dragostea nu moare”.

Să fi fost suferința lor muza care i-a inspirat în toți acei ani?
Acea dragoste neîmpărtășită se cerea consumată și a găsit alinarea doar în rândurile scrise și în aprecierea cititorilor? Acele pagini au făcut înconjurul lumii, au zdruncinat continente, au înfruntat prejudecăți și dogme religioase.

Despre Mircea Eliade și a sa Maitreyi se vorbește astăzi prea puțin. Dar vocea inimilor rănite răsună de acolo, din cărțile pe care ce le-au lăsat amintire, din paginile în care s-au confesat în întunericul nopților reci. Oamenii i-au despărțit, dar sufletele le-au rămas pe veci credincioase unui ritual sacru, unei mari iubiri.

sursa: https://www.libertatea.ro › Feminin › Iubiri celebre româneșt



Copac fără frunze

Adesea visam, Doamne, visam
că un copac fără frunze
în jungla din inima mea sălaș își făcea.
Și acolo sta, ca un stâlp indicator,
cu capul sus, fără glas.

Și nu trebuia să-l ud la rădăcină,
ori flori să-i cotropesc ramul,
păsări pe creangă să facă popas,
să-și facă cuib moale, să-și înalțe tril,
bucurie ori strigăt de jale.
Mai sunt atâția, vai, atâția alți copaci,
cu brațe-ntinse,
cu crengi prinse în vițe,
și înfloresc în fiecare zi.
În astă junglă însă
ce picotea în soare
în văzduhul cu parfum de floare
o scânteie porni,
se făcu vâlvătaie
și flacăra-mi înghiți
copacul cu crengi goale.

Cine își închipuia
c-o scânteie, un joc, poate s-aprindă așa
o junglă întreagă, cu-n foc
ce-n grabă, în câteva clipe
tot ramul înghite?

Jungla toată e-n flăcări acum.
Unde să-mi mai caut nectar?
Pe unde s-apuc?
Arată-mi un drum, un hotar…

Maitreyi Devi

28 noiembrie 1972


Maitreyi Devi

În 1972, Maitreyi Devi, mare scriitoare indiană, cercetător ştiinţific şi militant pentru condiţia femeii şi salvarea orfanilor, laureată ONU cu premiul Global 500 Roll of Honour, află că este eroina unui roman scris de Mircea Eliade despre iubirea lor din tinereţe. Se întâmpla după 40 de ani de la consumarea acelei iubiri imposibile.

Tulburată şi cu amintirile răvăşite, după ce citeşte romanul care-i purta numele, Maitreyi Devi rescrie povestea din perspectiva ei, prin romanul „Dragostea nu moare” (cartea avea să fie premiată în 1976 de Academia de Litere din India). După care îi face o vizită la Chicago fostului iubit.

Cartea cuprinde poemele scrise în 1972 (după ce Maitreyi Devi a aflat, cutremurată, de existenţa romanului ce-i poartă numele), fragmente din corespondenţa purtată cu Sergiu Al-George, mesagerul destinului (căci, aflat în India, i-a vorbit primul lui Maitreyi Devi despre Maitreyi ca eroină de roman), ca şi alte mărturii despre pasiunea ieşită din comun şi urmările ei, făcute de Chabu, sora lui Maitreyi, de fiul şi de nora ei.

Cartea concepută de Adelina Patrichi cuprinde povestea pasiunii târzii trăite de Maitreyi, ce pune în altă lumină atât romanul lui Mircea Eliade, cât şi "Dragostea nu moare" scris de Maitreyi Devi ca replică, reluând povestea din perspectiva ei, cu alte comentarii şi alte detalii. Maitreyi, la aproape 60 de ani, a putut trăi, în sfârşit, tot ce înăbuşise în anii scurşi după despărţirea de Mircea Eliade. Pasiunea reprimată a răvăşit nu doar propria viaţă, ci şi liniştea celor apropiaţi, a provocat scandal în societatea indiană ghidată încă de reguli stricte.
Noi nu ştim decât cele două romane, îndrăgite de cititori din toate generaţiile, dar există şi povestea neştiută a lui Maitreyi: bunică, având o viaţă aşezată, cu iubirea din tinereţe îngropată în răstimp de patruzeci de ani, se trezeşte brusc, când află romanul lui Mircea Eliade, şi focul pasiunii atâta vreme acoperit de cenuşa blândă a vieţii domestice se reaprinde şi pârjoleşte. Scrisul nu o linişteşte, aşa că face o călătorie la Chicago ca să-l regăsească pe Mircea Eliade.
Cartea alcătuită de Adelina Patrichi formează "dosarul unei pasiuni", trăite intens şi la 16 ani şi la aproape 60. Paginile abundă în surprize, căci reunesc mărturiile celor apropiaţi: Chabu (care nu a avut destinul din roman, ci a atins o vârstă venerabilă!), o judecă sever pe sora ei, nu doar pentru cele petrecute în adolescenţă, ci mai ales pentru pasiunea târzie, fiul şi nora o înţeleg şi o admiră.

Poeziile seamănă cu străfulgerări ce dezvăluie misterul lăuntric.



Pe coperta frumoasă, cartonată, în facsimil, câteva din cuvintele disperate pe care Maitreyi le-a scris lui Mircea în grabă pe cartea ei de poezii (cea pe care tocmai o publicase), pentru a-l avertiza că părinții ei aflaseră despre povestea lor de dragoste.
"Mircea, n-am spus nimic care să te arate pe tine vinovat. Am spus că-i vina mea și că într-o zi doar m-ai sărutat din întâmplare pe frunte. Trebuia să spun, e mama mea și știa tot… Mircea, prieten bun, adio."

"O sublimă artistică a disperării. Nu am citit niciodată poezii ca acestea. Cartea are și o semnificație filozofică; este reprezentativă pentru geniul indian. Dar mâhnirea teribilă care se ascunde în aceste poeme face orice apreciere, supusă teoretizării, să pară nu numai superficială, ci și, într-un fel, lipsită de sens." (Sergiu Al. George)

Maitreyi Devi este unică în lumea indiană, prin talentul poetic şi opera vastă, scrisă în bengali şi în engleză tot aşa cum în cultura noastră şi Mircea Eliade se singularizează prin bogăţia prozei şi vastitatea operei ştiinţifice. Până şi premiile primite de cele două romane îi plasează pe picior de egalitate. Controversatul roman "Na Hanyate" a primit în 1976 distincţia literară indiană cea mai înaltă, premiul Academiei de Litere.
Maitreyi Devi ieşea din comun, în contextul epocii şi a lumii indiene, şi prin preocupări - grija pentru copiii orfani, lupta pentru condiţia femeii, interesul faţă de mediu o apropie de secolul XXI. În 1989, ONU i-a acordat Global 500 Roll of Honour, medalie primită de personalităţi de primă linie, ca Gerald Durrell, Jimmy Carter şi prinţul Phillip (duce de Edinburg), de organizaţii precum Greenpeace.

"În arşiţa dragostei", cu texte variate (poezii, scrisori, interviuri), luminează puţin din ignoranţa noastră, ne dezvăluie altă Maitreyi şi partea neştiută a ficţiunii: o carte ce se citeşte pe nerăsuflate. Povestea iubirii trăite de Maitreyi şi Mircea Eliade trece pragul vârstelor, al vieţii şi al morţii... nu conteneşte să uimească şi azi.

Să te mai văd odată (poezie scrisa de Maitreyi)


Lasă-mă să te mai văd o dată.
De-aici eu nu mai fac un pas,
e-o promisiune dată.
Apele negre leagănă sălbatic
valuri dănțuind ațâțat.
Nu, nu e oceanul
acela știut și albastru,
e cel negru,
ca sângele vechi înghețat.


O să stau nemișcată, copac,
și-o să trimit rădăcini
să străpungă pământu-n stomac.
Nimic nu va fi smuls,
nimic clintit din loc.
Ci forța o s-ascund,
mocnit să ardă-n foc.
Și n-o să frâng crengi vechi,
și frunza n-o s-o tremur,
ci ochii o să mi-i îndrept spre ram,
unde nu-s ochi și nu-s urechi
și nu sunt mâini, și nu-s picioare.
Am alunecat alene-n jos
în lumea de sub copaci.
Așa cum Natura urcă-n soare
și soarele coboară în Natură, și toate
capătă astfel însemnătate,
așa cum raza de lună
oglindită-n undă
adevărul nu poate să ascundă
și-l află în propria-i lucire,
și cum argila din care m-ai făcut
naște o alta și capătă menire,
dă-mi voie fără ochi să văd
adevărul cel de pe urmă.
Cu brațele în cer curgând,
când auzul mi se curmă,
și zăvor mi-ai pus în glas,
atâta mi-a mai rămas,
să văd cu trupul, cu toți porii.
Și s-ating norii într-o clipă
și liberă ca pasărea, ușor,
simțită ca și ea să zbor
fără picior, fără aripă.

12 decembrie 1972

Momentul când Maitreyi a aflat despre romanul scris de Mircea Eliade

Cartea de poeme de dragoste pentru Mircea, a fost scrisă sub imperiul emoțiilor trezite de întâlnirea lui Maitreyi, la Calcutta, cu reputatul orientalist Sergiu Al-George, după 42 de ani de la desfășurarea evenimentelor descrise în romanul Maitreyi.
Sergiu îi povestește romanul Maitreyi, scris de Eliade, readucându-i astfel în suflet toată iubirea pierdută cu aproape o jumătate de veac înainte.

Atunci Maitreyi se apucă și ea de scris și, între 18 septembrie și 18 decembrie 1972, publică această primă replică literară la romanul lui Eliade.

Majoritatea versurilor cuprinse aici sunt scrise în 1972, imediat după ce i s-a povestit romanul lui Eliade. Ultima poezie însă datează din anul 1947, când Maitreyi avea treizeci și trei de ani.

În timpul redactării cărții sale, Maitreyi Devi, nu-și găsește liniștea până când nu-și vizitează iubitul din adolescență, ajuns savant celebru și profesor erudit la Universitatea din Chicago.

În primăvara anului 1973, Eliade notează în treacăt ”evenimentul” în Jurnal. La sfârșitul aceluiași an, ea vine în România ca invitată a Uniunii Scriitorilor. Avându-l drept ghid pe Constantin Noica, a făcut o vizită în casa din Intrarea Stăniloiu nr. 7, unde locuiau mama și sora lui Mircea Eliade.

În interviurile date atunci în România, Maitreyi a ocolit răspunsurile la orice întrebare referitoare la pasiunea tinereții sale.

A oferit însă revistei ”Tribuna” din Cluj un poem însoțit de următorul (scurt) comentariu: "Considerați aceste versuri răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei mele."
Poemul a fost tradus în românește de Lidia Ionescu.
Iată-l:


Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oțel
N-am să strig.
Golurile se vor mări de la sine
Destul ca să-mi scot mâna și să cuprind luna.
Și de vei face ziduri de piatră
Nicicând n-ai să zidești închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
De îndată ce voi apărea eu.
Dacă mă vei exila și mă vei trimite peste un ocean
Într-o barcă găurită
Am să desfid oceanul
Și n-am să pierd nici această bătălie marină.
Sau dacă mă vei trimite în deșertul Saharei
Unde nisipul dușmănos e fierbinte,
Deodată va sufla parfum de iasomie
Ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineți
Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
Și că tu ai fost cel care m-a învățat
Să trag la țintă fără greș.
Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am să netezesc cerul
Și am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
Am să-ți umplu cerul cu un cântec
Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi
De unde vine revărsarea aceasta de lumină.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi



2 comentarii:

Mulțumesc pentru popas.