Blogurile mele

Ascultă Radio Poema

duminică, 30 decembrie 2018

Adina V. - Do do



Scrisul mi-a fost mereu eliberare. Nu știu cum de este posibil să te simți liber într-un refugiu, într-un loc izolat unde îți dai voie să fii tu. Ești închis acolo, și totuși ești liber.
Puțini înțeleg că interiorizarea nu este o greșeală, ci o binecuvântare. Este forma unei puteri de care ne dăm seama doar după ce am experimentat-o.
În dualitatea realului și a virtualului (plaga modernă de azi) trebuie să poți păstra proporțiile corecte. Nu trebuie să le amesteci.

*

Joacă. Fotografii! Fiecare fotografie spune o poveste. Un pat asaltat de roze, petale pe jos, o tavă cu o sticlă și două pahare pe podea. Ce poți să spui? Dezastru? Dezordine? Nu! ”M-au prădat aseară hoții!” Și râzi! Postezi și râzi ca un copil jucăuș. Uite, și alții se bucură, semnul lor îți arată asta, un clik pe imagine, un zâmbet.
Surprinderea vine când citești cuvintele cuiva, mai jucăuș ca tine, mai inventiv:

”În altarul nebuniei ţi-au intrat, aseară, hoţii,
 Ţi-au furat beţia sfânta şi cuvintele şi morţii.”
 (C.D)

Privești, te gândești , lași să te pătrundă misterul cuvintelor, beția lor se infiltreaza în trup și simți că deschizi aripile larg și zbori. Scrii, scrii, apoi, deodată, te oprești. Nu poți lua cuvintele altuia. Întrebi dacă-ti dă voie să le folosești ca motto. Da! 
Și iată cum o fotografie a fost începutul.

Altarul nebuniei

Motto:
În altarul nebuniei ţi-au intrat, aseară, hoţii,
Ţi-au furat beţia sfânta şi cuvintele şi morţii.
Ai plecat pe drum să-i cauţi, unde paşii te vor duce...(CD)


Ai lipsit pentru o clipă din iluzia creată
Unde visul înfloreşte dintr-o ramură uscată
Şi tâlharii ţi-l furară. După ei , prin zări năuce,
Printre neguri rătăcit-ai, greu cărând cu tine-o cruce.

Ce e-n gândul tău, străine, ce amar te împresoară,
Ce himeră răscoleşte şi în inimă-ţi strecoară
Îndoieli, speranţe stinse într-o clipă desuetă
Transformându-te cu-ncetul într-o biată siluetă?

Unde rătăceşti în noapte, jalnică figură tristă,
Pe cărări împotmolite şi-n mocirla realistă
Căutând cu disperare nebunia ce-ţi furară
Care te ţinea în viaţă într-o criptă funerară?

Existenţa-ţi relativă se consumă în momente
De beţie de cuvinte, scursă lent în ligamente,
Şi împleticită-n jale, cu privirea veşnic stinsă,
Tulburată creatură, de un hoţ ai fost învinsă !

Adina V.

18.10.2015

**

Cum poți să-l înțelegi pe celălalt fără a-l cunoaște? Îi asculți gândurile. Fiecare cuvânt e un gând. Și începi să-l știi, să-l intuiești. Și el pe tine. Spui un cuvânt din zece, iar el ți-l spune pe al unsprezecelea, cel corect. Limbaj dodiac, înțeles de doi. Și spui do-do. Înțelege. Spune do do, și scrii.

***

Tabloul lui Dali. Un ceas vechi, de buzunar, îl purtau domnii pe vremuri la redingotă. Un ceas cu capac care parcă are aripi. Zboară timpul așa repede...Și do do spune scurt: ” fâl-tic, fâl-tac!”
Rămâi pe gânduri, te uimește atâta frumusețe. Oare numai tu o simți? Și iar scrii...dar fără ”fâl-tic, fâl-tac”, acestea sunt ale lui Do-do... doar un tic-tac altfel. Și iată, Pasărea-ceas!


Pasărea ceas

Sunt pasărea ceas ce zboară alene
Curbând stalactite din timpul pierdut,
Minutele plâng, ascunse sub pene,
Cerând al secundei vremelnic sărut.

Tic-Tac, mă-nfăşor în prafuri stelare,
Argintul luminii străluce în ochi
Iar bezna uitării în cercuri dispare
Prelinsă-ntr-un vortex de negru deochi.

Şi cârduri de clipe sosesc pregătite
Să plece pierdute spre timpul deapoi,
Eu încă aştept pe vârful de munte
Să scot curcubeul ascuns între ploi.

Doar geruri coboară hulpave, haine,
Să sfârtece visul prin care mai speri,
Şi ziua de astăzi va fi pentru mâine
Ce mâine e astăzi cu aripi de ieri.

Deschid şi închid cu zgomot aripa
În geamăt de ceas cu ritm cardiac
Iar timpul amar îşi plânge risipa,
Prin frunza visării cu iz de tic-tac.

Şi totul se-nvârte, şi totul dispare
În zări sfâşiate de zbor milenar,
Şi iarăşi apare, şi iarăşi tresare
Secunda visării la vechiul hotar.

Adina V.

26.01.2016

****

Ești copil și știi că există cineva care te vede cu ochi de copil. Te bucuri, fiecare cuvânt generează altele, afli că scrie, are un sertăraș secret unde așteaptă comori sufletești să fie scoase la suprafață. Te transformi în căutătorul tezaurului și ceri, dar refuzul e categoric. Simți retragerea și nu mai insiști.

Haiku descoperit cu Do Do. Stai pe balcon și privești cerul, Soarele apune pictându-l în nuanțe de roșu și îl vezi cum atinge pământul. Primul haiku prinde formă:

apus de soare -
cădere lină din cer
în palma de lut


Do do zâmbește.

*****

Timpul trece și Do do e acolo, constant, cu un cuvânt înseninează ziua.
Odată l-ai simțit trist, de o perioadă,”tace”. Întrebi: ”de ce?”
-Am avut un mic accident...
Gândurile rele te prind în dansul lor.
-Ce s-a întâmplat, do?
-La serviciu... accident de muncă...m-am rănit, am pierdut un deget...
Te doare, dar trebuie să-i dai curaj și zâmbești:
-Dar mai ai patru, nu? degețel...

Și pasărea ceas se rotește.

******

-Dă-mi ceva din sertăraș, mi-e dor.
-Încă nu e pregătit, dar mâine, poimâine...
-Așa ai spus și acum un an, o să mă supăr.
-Mai ai răbdare.

Fotografie, un șoricel mărișor, postată de Do do. Răzi citind titlul: ”Do-do privind la sora lui.”
-Șoricel?
-Nu, șocățel, așa mi se spunea la școală.

- Do do, despre ce să scriu?
- Metempsihoză.

Scriu.


Metempsihoză

Am fost și floare,-am fost și drac,
acum sunt om, n-am ce să fac,
mai stau un secol pe aici,
aștept să vină opt bunici:
vreo patru fierb acum în Gange,
unul e bivol și iar rage,
altul se simte efemer
deși e sus, drept stea pe cer,
al șaptelea scurmă-n pământ
mistreț turbat și neînfrânt,
al optulea din crengi foșnește
și peste față mă lovește
că sunt și floare, bivol, drac,
mistreț și pește și copac
și-acolo sus e steaua mea,
metempsihoza-i haină grea.

Adina V.

!7.05.2018


*******

O postare cu un tablou al lui Monet, peisajul marin di  Le havre.
Do Do scrie scurt:
- Impresionismul.
Te gândești, de ce impresionismul? Repede, cauți pe internet și constați că tabloul acela a dat numele curentului respectiv în pictură. Monet adusese la o expoziție acest tablou și întrebat fiind ce titlu are, a spus: ”Puneți Impresie, Răsărit de soare!” A doua zi, presa scria despre expoziția pictorilor impresioniști.
Reprezentanți de seamă, Monet, Manet și Renoir.
Și Do Do a dat astfel impulsul pentru Impresie.

Impresie

dedicată lui C.D.

pe această pânză nu este albastru
ci cântecul mării domoale 
acele puncte roșii sunt macii 
câmpurilor mele de sânge
globul furios din mijloc
nu este soarele
e doar picătura de ceară arzândă
de pe masa clipelor târzii
nici verdele intens nu este pădurea
ci gândul de speranță încolțit 
din acel negru funebru al zilelor irosite
doar liniile aproape înghițite 
de gurile flămânde de cenușiu
sunt trupul meu
care se scurge încet printre firele 
pânzei pe care doar eu o văd

undeva manet zâmbește

Adina V.

21.05.2018


*****

Do do, Do re mi fa sol la si Do. 
Și uite cum, fără să știe, i-am scris numele într-un solfegiu de gânduri, poezii. Am urcat treaptă cu treaptă, de la Do de jos până la Do de sus, închizând într-un cerc fiecare notă care alcătuiește cântecul prin care mă pot bucura de viață prin ochii unui copil.

Do

numai la tine am găsit liniștea 
doar tu mi-ai spus să cred în vise
când planeta se învârtea în sens invers
crede, îmi spuneai
poți schimba totul
și râurile s-au întors la izvoare
copacii s-au ascuns în pământ
scoicile au tăcut 
și undeva la marginea lumii
despleteam istorii 
de la început 

Adina V.

3.05.2018

Re

am adunat într-un poem
strigătul copilului abandonat
care își sprijină brațele 
de pervazul cu stele
lacrimile din ochii încercănați
emoția primei zile de școală
a primului sărut furat pe o bancă 
ascunsă printre castani
teama de șerpi inelați
visurile calcinate din urna dorințelor

am pus în el bucuria primăverii
a hergheliilor de frunze
zâmbetul controversat al maturității
albastrul gândului trecător
iubirea cu aripi fumurii

în poemul acesta amorf
n-am mai știut cine sunt

Adina V.

3.05.2018


Mi

Minune, mirare, miracol, mister,
o iederă-nalță litanii spre cer,
pe frunte m-atinge o frunză rănită,
cerul se-ascunde la mine-n orbită.

Nervuri se-nfiripă adânc pe sub piele,
se zbat prin artere în drumul spre stele,
de tălpi mi se-agață cu dinții pământul,
prin tălpi rădăcini invadează țesutul.

Explozii de verde privesc către soare,
sinteza luminii prin lujeri mă doare,
o scoarță de lemn mi se-ntinde pe buze,
șoptesc a mirare cu foșnet de frunze.

Adina V. 

4.05.2018

Fa

Falsitate, faci fatidic falduri fanteziei fade,
fantomaticul fantastic fabulând fatalitatea, 
fabricat-ai fascinantul fard favorizând fațade,
fasonând faimoasa-ți falcă facturezi facilitatea. 

Adina V.

5.05.2018


Sol (haibun)

  O adolescență desprinsă parcă din romane i-a marcat viața. Asemeni eroinelor din cărți, privea dragostea ca pe un miraj spre care tindea cu inocența unui copil. Trăia într-o lume a ei, unde rigorile unei societăți din ce în ce mai dure nu existau. Un simplu cuvânt, o privire, un zâmbet, deschideau porțile unei visări interioare. Se strecura tot mai greu printre zilele incolore.
   Când el i-a atins mâna și a privit-o în ochi, toate florile din lume au nins asupra lor. Fluturii se învărtau într-un dans alegoric când, la brațul lui, pășea pe covorul de petale spre altarul unde i-a pus pe deget cercul de aur al iubirii.
   Au trecut anii, nu mulți, și încet, trena rochiei de prințesă s-a zdrențuit, cafeaua cu zâmbet de primăvară și-a pierdut savoarea și prinși în cavalcada grijilor zilnice au uitat să mai fie aceeași. Un simplu salut la plecare, un gest plictisit în loc de cuvinte, ziare citite, prea multe ziare care nu mai lăsau loc de povești. O banală căsnicie ca toate celelalte.


căsniciile-
fără sare și piper
în solnița veche

   Într-o vară târzie a castanelor crude, când apa mării părea poleită cu aur, privind cerul roșu contopit cu marea, l-a întrebat:
- Simți? ...
Smuls parcă din gândurile lui, a tresărit surprins. În ochii lui era doar curiozitate, ochii în care altădată se văzuse așa cum nici ea nu știa că este. A repetat:
- Simți?
- Ce?
- Cum plânge ziua.
A întors capul, ridicând din umeri. Au mers mai departe, tăcuți, unul lângă altul, strivind scoici firave sub pașii lor. În urma lor, marea sclipea tăcută.


solarul defect-
pe o monedă de bronz
litere negre

După cățiva ani, s-au despărțit. Fără prea multe cuvinte, în liniște, așa cum fusese și relația lor. La plecare, a privit-o blând și i-a spus:
- Ai grijă de tine.
- Și tu, i-a răspuns ea. 
A închis ușa și pereții s-au surpat, cioburile speranțelor îi răneau picioarele, ferestrele s-au întunecat, furtuna din ea a ucis tot în jur, până când nu a mai rămas decât un chip al durerii rătăcind prin oceanul de tăcere. Secundele s-au oprit, timpul nu a mai măsurat treceri, dorințe, nimic. O mască a durerii, atât, o mască sub care mureau toate visurile, adolescența trăită prin destinele altora, destine fictive. Tăcere, tăcere. Și noapte.
Apoi, după o veșnicie, a întins mâna după o carte.



stea solitară-
un licurici așteaptă
în lanul de grâu

Adina V.

6.05.2018

La

Privisem fascinată cum raza de lumină
prinsese orizontul în palma ei de foc,
plângea în cer o rană cu lacrimă sangvină
prinzând în brațe norii, strângându-i de mijloc.

Se-ncețoșa albastrul sub molcoma-nserare,
tăceau sfioase cârduri de sălcii pe alei,
ici, colo, o scânteie, un sclipăt, o mișcare,
un licurici amnezic străfulgera sub tei.

Veneau ca o furtună noi versuri migratoare
desțelenind uitarea în ritm elegiac,
scurmau adânc în taină s-ajungă la izvoare
în scurtul timp al nopții când te privesc și tac.

Adina V.

10.06.2018

Si

silenzio stampa 
spune italianul când e obosit
cu foarfeca de unghii 
am început să tai colțurile cuvintelor
apoi le-am vopsit diferit
în linistea multicoloră 
un marfar transporta gânduri 
pe calea lactee
(asta era cea mai ieftină)
cuvintele s-au prins de coada unui zmeu 
risipindu-se pe cer

resturile împrăștiate pe jos
au organizat un miting
oferind generoase silabe contorsionate
le-am călcat în picioare

nu vorbesc italiana

Adina V.

11,06.2018

Do

Delirează nota Do scufundată în cerneală,
simfonii neînțelese prin unghere se ascund,
un bemol răsfiră coama dintr-o notă tropicală
peste portativul zilei care geme muribund.

Sentimentele-și arată gurile neliniștite
printre sunetele strâmbe șchiopătând premeditat,
șapte chei stau la intrare pentru cine își permite
să deschidă ușa veche către raiul mult visat.

Un concert de broaște cade ca o palmă peste gânduri,
fals orăcăie din baltă către cerul amețit,
ai fugi în lumea mare refuzând să le mai tulburi
și sperând la o minune un diez ai înghițit.

Într-o cosmică plutire prin solfegii recurente
anacronic galopează un luceafăr reprodus,
copleșit de rapsodie, de sonata lună verde,
te intorci din nou acasă patinând pe do de sus.

Adina V.

22.06.2018



********

Crăciunul, trist și rece. 
Dar câte fotografii cu brazi și luminițe, globuri lucitoare, colorate, căte explozii de bucurie răzbat din postări. Unde e Do do? Sigur e plecat. Și deodată:
-Crăciun fericit, sora mea!
Și vine Crăciunul cuvântat de Do do.

De ce ”soră”? Mai demult, am descoperit că suntem născuți la doar două zile distanță, șocățelul fiind mai mare.
Și leagănul în care te dai se umple de stele, povestești pe unde ai trecut când erai mică și el știe, a fost pe acolo.
Ce bine este să privești spre trecut cu altcineva!

*********

Ajunul de An Nou. Do-do îmtârzie să apară. În sfârșit, scrie:
- Am avut un Crăciun pe care nu o să-l uit niciodată.
- Povestește ca să mă bucur și eu.
- Pe 26 am înmormântat-o pe mama.

Taci. Nu știi ce poți spune, nimic nu poate șterge durerea care te cuprinde și pe tine. Do do e un om, suferă, se bucură, râde, plânge. E mai mult decât un om, e un prieten, singurul care nu te-a trădat până acum, nu s-a supărat niciodată. Cum să-l alini? Ce poți spune? Dar el știe, nu are nevoie de cuvinte.
Ieși pe balcon, privești stelele, întinzi degetele și culegi lacrimi.

-Do do, îmi dai voie să scriu de tine?
-Da!

- Do do, se va închide platforma asta. o să ne pierdem.
- Do do te va găsi!



adina v.

30.12.2018
©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate


Comentariul domnului Dumitru Neagoe 


Tot citind minuni celeste,
despre trecut și viitor.
Cred că-n Troia mai trăiește
credința marelui popor...

Nu vreau să te-ncânt cu vorbe.
Am citit pe blog Do do.
Foarte frumos!....
doar diamante
și aur pur, 24 de karate.
Nu pot scrie Felicitări...
ele sunt pentru apa care trece.
Tu ești piatra șlefuită care rămâne,
doar o mână întinsă
care să te arunce pe cer
în timpul vieții și
ai dărui strălucire stelelor...

28.05.2020

miercuri, 12 decembrie 2018

Adina V. - Nocturne



Am căutat să înțeleg în nopți străbătute de cântecul aducerilor-aminte, de fuioare de lumină răsfirate de lună pe pereții deveniți pajiștea cailor verzi, cu un corn în frunte (ahh, unicornii aceia cum mai alergau, tropoteau printre gânduri; scoțând scântei copitele lor ignorau pet-urile în care atâtea lacrimi fermentau;), în pânzele din colțurile camerei o sumedenie de steluțe imaginare creau un micro-univers în care visurile se încâlceau cu bună știință, regăsind-o pe Albă-ca-Zăpada mai credibilă acum decât atunci când piticii erau personaje din cărți... Deci, am încercat să înțeleg de ce, Doamne, încă nu am făcut bradul?!

adina v.

12.12.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

joi, 6 decembrie 2018

Dumitru Neagoe - Pledoarie pentru Adevăr


Pe pământ, fiecare individ caută adevărul.
Nu puțini sunt cei ce cred că au găsit adevărul pe care-l expun în teze filozofice, online sau la colțul străzii. Mulți cred că numai în ceruri afli adevărul.
Spun ceruri pentru că sunt convins că sunt planete unde există civilizații cu cerul lor, cu dumnezeul lor și adevărul lor... 
De mic am căutat adevărul. Nu l-am găsit, dar nu am renunțat. Pentru insistența mea, la vârsta de 10 ani am fost pedepsit de prea sfinția sa care preda religia la clasa III--a. Atunci am devenit,, mielul rătăcit de turmă ".
Am căutat adevărul și la ora de marxism. Aveam 16 ani. ,, Minor, nu poate să-mi facă nimic, am judecat eu, strâmb". Profesorul de marxism  m-a trimis la reeducare aproape 4 ani. Care era diferența dintre el și preot? Niciuna! De atunci caut adevărul, aflu că fiecare are adevărul lui. 
Dar noi pământenii, fiecare plecăm într-o zi, undeva departe, spre eternitate și parcurgem drumul adevărului. Îl aflăm oare? Doar Sfântul Petru îți arată două drumuri. Treci dincolo de poarta păzită de el și te întâmpină mirosul de smirnă și lumânări. Dai ocol cu privirea grădinii în care ai intrat și, dezamăgit, constați că mărul Evei s-a uscat. Privești în sus și vezi pasările cerului. Cobori privirea, boscheți, pădure, câmpie, flori, iarbă, peste tot mișună animalele pădurilor, șesului și câmpiei. Tigri amestecați cu zimbrii, panterele cu zebrele, lupi cu iepuri.
Nu se aleargă, nu se mușcă, nu se mănâncă între ele. În această grădină domnește pacea și o liniște neobișnuită. Mare plictiseală. Mulți nu se împacă cu mirosul de tămâie și fumul lumânărilor. "Ne obișnuim noi cu timpul", spun ei. Dar aici nu este ziuă, nu este noapte. Timpul înseamnă veșnicie. 
Alte suflete mai îndrăznețe nu se împacă cu mirosul de smirnă și ceară. O, doamne! Eva nu a lăsat nici o fiică.
Dezamăgiți, uni părăsesc locul sfânt.
Coboară treptele unei scări semiîntunecate și se îndreaptă spre un loc de unde răsună chiote de voie bună, muzică îndrăcită și miros de pălincă.
Ajunși la intrare, două figuri împielițate, cu săbiile încrucișate.  Este paza adevărată, nu-i ca la cealaltă poartă.
Pe încornorați îi rugăm..."Ne dați voie să intrăm?". Ușa se deschide-ncet, nu e niciun boschet. O lumină orbitoare.
Mirosul de tabacioc, pălincă și cadâne apetisante, te făceau să intri-n grabă. În locurile mai întunecate ale acestei grădini amăgitoare, sub cazane cu smoală și catran ard focuri veșnic nestinse. Sufletele proaspăt intrate gustă desfrâul acestei grădini blestemate până la epuizare. Apoi trec să întrețină focul veșnic de sub imensele cazane cu smoală și catran care bolborosesc tot timpul. Amețite, aproape dezintegrate, sufletele se îndreaptă spre ieșirea blestematei grădini.
Spadele împelițate ce păzesc porțile s-au încrucișat, iar din văzduh sulițe de foc înmuiate in smoală cu catran îi lovesc din toate părțile. "Cei intrați, aici rămân", spun puii de drăcușori țopăind de bucurie. Sufletele dezamăgite se întorc în locul unde focul te arde fără speranță. Doar pălinca le alină suferința.
"Unde este, Doamne, adevărul?" strigă adesea sufletele dezamăgite!

"Ah, atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul;
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?"
(Eminescu)

Care este drumul adevărului?
Cine-l colindă?
Toți îl colindăm, fiecare dorește să-l întâlnească, să-l descopere.
În clipele despărțirii eterne, îl parcurgem încredințați că ACOLO, ACOLO este.
Dar unde ne ducem?
Nu știu.
Aud că multe suflete colindă.
Bat la poarta raiului.
Urcă pe scara Virtuții, a Fericirii, unde asteaptă Marele judecător. Mulți păcătoși cad în hău.
Colindă printre și pe stele, aduc fericire sufletelor.
E clar!
Din moși-strămoși dumnezeul milostiv a dăruit omului o stea.
Astăzi, fiecare cu Steaua lui.
Unii vor acte de vânzare-cumpărare.
Dreptul la proprietate.
Un adevăr neconfirmat.

Un apărător al adevărului, privindu- mă drept, în față a strigat:
-Inculpat, ai cuvântul!
De ce eu? Am întrebat cu privirea.
M-am ridicat politicos în fața completului de judecată și am spus:
- Domnilor jurați, aceasta este pledoaria mea.

Dumitru Neagoe  

5.12.2018