Adina Velcea - Complici la vânzarea țării

În fiecare zi, neștiind, participăm la cedarea țării în mâinile corporațiilor străine. Cum facem asta? Nu ne obligă nimeni, e alegerea noastră. Rădăcina acestei alegeri este în perioada de tristă amintire când toți ne doream produse străine. Cum s-a întâmplat asta? Tocmai prin faptul că ne erau interzise, omul dorea cu atât mai mult. Orice era ”de afară” era bun. Se vindeau pe sub mână săpunuri, țigări, cafea. Aceste produse cumpărau la rândul lor servicii. Mergeai la doctor cu pachetul de Kent, aveai ceva de rezolvat la o instituție, pachetul de cafea, săpunurile erau biletul de trecere. Mai dă-i acum cuiva un pachet de țigări sau mai rău, un săpun că ți le aruncă în cap. Acum totul se reduce la bani, bani mulți.

Buun! Ia să ne gândim puțin! Cum ne vindem țara? După revoluție, democrația de fațadă ascundea capcane. Privatizarea societăților, unităților de stat a fost cea mai mare păcăleală. Statul a dat acțiuni angajaților pentru a le închide gura, le-a creat sentimentul că sunt părtași la ceva. Dar acțiunile lor nu însumau niciodată 51 la sută. De ce a făcut asta statul? Avea nevoie de bani și aceasta a fost o soluție de a-i avea. Nu mai spun că ulterior, procentul decisiv a fost cumpărat de companii străine care au lăsat în paragină totul. De ce? Păi la o valoare și așa mică, au plătit doar 51 la sută ca să cumpere o unitate care le făcea concurență prin produsele sale. Astfel din fabrici, uzine acum mai sunt doar niște ruine.

Agricultura. Colectivizarea, comasarea terenurilor agricole în ferme colective în perioada de tristă amintire. Țăranii aveau fiecare câte o bucățică de pământ pe care o lucrau cu plugul tras de boi. Productivitatea era scăzută, dar din asta trăiau. Prin aceasta comasare, statul a intrat în posesia unor terenuri agricole imense. Pe care însă le-a lucrat cu tractoare, a instalat sistem de irigații, cel mai performant din toate țările. Asta a însemnat o cerință imensă de uitilaje agricole. S-au generat locuri de muncă, ca să dau numai exemplul fabricii Tractorul din Brașov, apoi fabricile care produceau camioane, unelte agricole, silozuri etc. Țăranii au devenit angajații fermelor și lunar încasau salariu. Plus o parte din recoltă. Fapt pe care dacă îl analizăm, însemna că oricum salariul adunat din lunile lucrate plus cota parte din recoltă depășea ce ar fi produs el singur cu plugul tras de boi. După revoluția din 89, țăranii au început treptat să primească înapoi pământul. Ca să-l lucreze aveau nevoie de tractor, de unelte. Pe care nu le aveau cum achiziționa. Buun. Și ce face bietul țăran? Vinde! Că degeaba ai pămănt dacă nu-l poți lucra. Și cine poate cumpăra? Alt țăran? Nu, vin străinii dornici să ia pe nimic terenuri imense. Aduc tractoare, aduc tot ce trebuie. Și angajează oameni, dar puțini, pentru că metodele moderne suplinesc munca multor oameni. Astfel încât, țăranul român ajunge iar să lucreze la altul, dar acum nu e părtaș la recoltă. Fabricile de tractoare, de unelte agricole dau faliment, străinul aduce de la el tot și recolta o vinde tot la el. Ce rămâne în țară? Salariul cîtorva oameni care lucrează la el. Restul pleacă masiv în alte țări. Plus subvențiile acordate de stat, care oricum sunt mai mari decât salariile angajaților. Tragem linie și vedem că pe lângă faptul că pământul nu mai este al nostru, nu prea mai rămâne ceva în țară nici din exploatarea lui.

Produsele de bun consum. Cum vindem țara prin aceste produse? E simplu. E plin de supermarketuri, hipermarketuri peste tot. Mall-uri la fiecare pas. Îmbrăcăminte, încălțăminte câtă vrei. Dar românul vrea străinătățuri, că tot i-au lipsit atât de mult înainte. Vrea mărci de renume, iar în lipsa posibibilităților se mulțumește cu fake-uri, și alea tot străine, din China, Thailanda etc. Să facem un calcul simplu: la 100 de euro investiți de compania străină care vinde ceva în România, ea scoate 200. Adaus comercial de 100%. Din acest beneficiu, scade salariile angajaților. Această cheltuială poate fi de cel mult 1%, raportând la nivelul investiției de care am spus, de 100 euro. Restul e al companiei care vinde. Care nu este românească, deci banii ies din țară. Cei 100 investiți au fost deja dați în altă țară, cei 99% din beneficiu zboară și ei, urmând a fi reinvestiți ca să aducă alt profit. Ce rămâne în țară? Acel 1% al angajaților. Care, surpriză, intră tot în buzunarele străinilor pentru că și angajatul cumpără haine, încălțăminte, parfumuri etc totul de proveniență străină. Că ne plac și ne-au lipsit. Ar mai fi TVA de achitat la stat, dar sunt metode să fie compensat. Ar mai fi de achitat la stat impozitul pe profit, dar sunt atâtea metode de a fi diminuat încât nici nu are rost să ne mai gândim la el. Cu o investiție falsă în acte sau cu pierderi, casări se rezolvă. Compania cumpără un spațiu ca să mai poată trage cât mai mult din buzunarul românului și are deja o cheltuială care se amortizează în mult timp. Deci se rezolvă. Și românul spune mulțumesc că a venit șnapanul să-i dea de lucru și mai e și mândru că lucrează la el. Însă banii ies din țară.

Pe spinarea consumului românesc se îmbogățesc alte țări. Ne punem în casă gresie din Italia, cumpărăm mobilă de la Ikea, mâncăm carne de import, plantăm legume cu semințe din import, dăm bani pe vacanțe în alte țări și țara se duce de râpă. Or mai fi bieții tărani care se chinuie să vândă câte ceva din producția proprie, dar nu au acces la marile lanțuri de magazine care înghit zilnic sume exorbitante. Ponderea producției românești e prea mică, practic neimportantă în tot acest cuantum al banilor care zboară înafara țării.

Dar străinul deștept ce s-a gândit? Ia să nu mai produc eu la mine în țară ce trimit în România, că plătesc un salariu de 2000 euro pe lună, nu mai bine fac eu o șmecherie să deschid acolo o fabrică, salariul e pe sfert, mă bat și cu pumnii în piept că am creat locuri de muncă, statul îmi dă facilitătți pe termen lung, mă scutește de impozite și de fapt eu îmi fac treaba la un sfert de cheltuieli, dacă nu și mai puțin. Să luăm, de exemplu, firma Coca Cola. Are fabrici în România, trimite doar soluția de bază (chimicale 100%) și îmbuteliază aici. A creat locuri de muncă, deci. Dar pentru ei aceste locuri de muncă reprezintă o reducere substanțială a costurilor ce privesc salariile. Numai prin asta ei câștigă enorm. Nu mai are cheltuieli cu transportul, cu materia primă de îmbuteliere, etichete, etc. Nu se compară o sticlă de plastic produsă în România, nici o etichetă etc cu una produsă în altă țară unde salariul e 2000 euro pe puțin și el se regăsește în costul final al produsului. Și românul e bucuros, laudă firma că i-a dat loc de muncă și drept răsplată NUMAI în România există Coca Cola cu aromă de vanilie, scorțișoară , piersici??? Numai în România s-a extins așa mult oferta. Pentru că ne place tot ce NU e românesc.

Unde se mai duc banii angajaților? A, pe cheltuielile casnice. utilități. Ia să vedem: apa - apa Nova, companie franțuzească, Enel, companie italiană. Clar? Să mai zic de Vodafone, Orange etc? România este o piață mare desfacere a produselor din alte țări. Ne vor pentru că îi vrem de mult timp. Și ne satisfac dorințele luându-ne tot. Oricum, eram pregătiți să dăm și cămașa de pe noi pentru ceva de marcă străină.

Se taie pădurile cu o viteză vertiginoasă. Străinul vrea lemn de calitate și ieftin, iar la el nu e așa, acolo nu poate să taie o pădure întreagă în câteva zile că-l priponesc autoritățile și în plus, costă mult lemnul lor. Așa că ne-a găsit mai darnici și tot ia ce se poate. Că ne place mult tot ce-i străin.

Astfel s-a distrus țara, prin alegerile noastre. Nu zic de cele politice, alea oricum nici nu mai contează, sunt doar jocuri de culise. Dacă mâine vă oferă cineva încălțăminte sport românească, tot după Adidas și Nike vă sclipesc ochii.

Cum a mai jubilat UE când a vrut Ucraina să adere. Păi la ce piață de desfacere reprezintă Ucraina, noi suntem mici copii!

Acum faceți singuri comparația cu vremea de tristă amintire și poate ”tristă” va căpăta alt sens. Nu zic că era bine atunci, spun doar că e foarte rău acum.


Adina V.

1.07.2019

Adina V. - ”Spuneți generațiilor viitoare”...

Ce ciudat, un singur nor pe cer, și exact în dreptul lunii s-a oprit. Am chef de povești! Am răsfoit un pic postările și am dat de o imagine care mi-a trezit amintiri. Sunt iar copil! Statuia Leul! Monumentul dedicat eroilor de Geniu, din fața fostei gări regale, unde acum e palatul Cotroceni.
Primii pași i-am făcut într-o vilă de pe această stradă, la capătul căreia străjuiește acest monument. Casa, proprietatea unei văduve de general, fusese rechiziționată de stat în proporție de 50 la sută. Parterul era al statului, etajul aparținea văduvei. Urma ca după moartea ei să-l moștenească o nepoată, căsătorită cu un medic. Cea de-a doua nepoată pierduse dreptul la moștenire pentru că făcuse greșeala de a se căsători tot cu un medic, dar arab. O vizita rar, atunci când venea în țară. Soțul ei, arabul, a fost primul bărbat care mi-a făcut un compliment. Zâmbesc și acum. S-a uitat la mine și cu româna lui stricată, mi-a spus: ”Pe fetele frumoase le cheamă Adina! Iar pe tine te cheamă Adina!” Mi-a plăcut modul sofisticat cum a spus-o.
În colțul străzii era o gheretă de înghețată, vafele costau 1 leu, înghețata la pahar, cu cele trei arome: ciocolată, fistic și căpșuni, 3 lei. O țigancă venea vara și se instala lângă zidul scund al monumentului. Vindea semințe trecătorilor.
Arareori, treceau țigani care vindeau oale. Dar erau țiganii aceia din trecut, curați, cu haine colorate, el cu pălărie neagră, ea rumenă în obraji, cu fusta înfoiată, cu copiii de mână. Mama îi chema în curte și începea etalarea oalelor. Roșii, cu buline, albastre, o revărsare de culori din mâinile acelea muncite. Țiganca stătea sfioasă, deoparte, nu participa la discuție. Nu doreau bani, cereau haine pentru copii, rar vreo cămașă pentru el. Era un altfel de timp.
În curte aveam caiși, duzi. Vara se umpleau de omizi care se cățărau pe pereții casei. De atunci am rămas cu teama față de aceste târâtoare. Sub dud era o masă de lemn, din bârne solide, Și acum îl văd pe bunicul meu cum venea. se așeza la masa aceea și punea pachetul cu cărți pe ea. Avea tipografia lui. Una din angajate îi devenise soție, bunica mea rebelă, care apoi a luat drumul străinătății, după război, în Elveția, țara care nu avusese de suferit.
Vis-a-vis, era căminul institutului pedagogic. Alături, palatul Pionierilor. Pe strada lată, mai mereu pustie, spre Cotroceni, în cursul verii își instala aparatul de fotografiat un pozar, așa îi ziceam, râzând. Avea aparat din cel vechi, cu trepied, cu pânză, așa cum numai în filme mai vedeam. Alături, pe un panou mare din lemn, care ocupa marginea străzii, erau etalate fotografiile făcute.
Fosta gară regală fusese transformată în cofetărie. Niciodată nu le lipsea din stoc Cico sau Pepsi. După un timp, a fost închisă pentru totdeauna.
Proprietara avea dreptul să închirieze la etaj, o singură cameră era suficientă pentru ea. În ce dezordine trăia! Peste tot erau cutii, haine aruncate, scrisori, cărți. Oglinda cu ramă venețiană era cețoasă, bibelourile prăfuite, o viață trecută se stingea în acea cameră cu aer închis în care o bătrână povestea amintirile din război, când tricota la subsol fulare pentru soldați și se auzeau zgomotele bombardamentelor care lăsau răni adânci Bucureștiului.
Închiriase o cameră unui colonel. Un bărbat înalt, cu niște ochi albaștri cum nu am mai văzut, avea o privire pătrunzătoare, glacială. Iarna ieșea în curte, doar în chiloți, și se freca cu zăpadă pe corp, alerga prin curte până i se înroșea pielea de la frig. Niciodată nu l-am văzut bolnav. Când urcam la proprietăreasă, treceam pe lângă camera lui și ieșea cu o bombonieră de cristal în mână, îndemnându-mă să mă servesc. Luam o bomboană din cele verzi, tari, și coboram repede.
Un singur loc mă speria din acea casă: subsolul. Era beznă, nu avea nicio sursă de lumină naturală. Cum intram în holul central, la dreapta erau scările ce duceau spre etaje, în stânga erau cele care duceau la subsol. Parcă se deschidea o gură de întuneric, gata să mă înghită. Mi-era frică de acel loc.
Tata avea acolo o cameră plină cu toate uneltele posibile în lume, erau pasiunea lui. Mereu lucra ceva. Inginer în aeronautică, motoarele avioanelor Boeing făcute în România au trecut prin mâinile lui. Acasă, pasiunea aceasta nu-l părăsea, aveam peste tot prototipuri de avioane, mereu construia ceva. M-a luat o dată cu el în camera de la subsol, nu aveam loc nici să mă întorc, rafturi pe toți pereții, pline cu scule, aparate de sudură, ciocan de lipit și câte și mai câte. Recunosc, m-a învățat destule, astfel încât nu am probleme în a depista o legătură electrică în serie, în paralel, schimb prize fără să mai întrerup curentul, mă joc și eu ca el, ba chiar mă sprijin serios cu bormașina în perete, montez rafturi, daa! L-am moștenit, așa cum și poezia, pe care o îndrăgea, tot el mi-a dăruit-o. Coșbuc, Eminescu.
Dar alt cadou urma să-mi ofere, într-o seară târzie. M-a întrebat dacă eu cred în Dumnezeu. Am spus că da. Nu știam ce să spun altceva, nu exista altceva de spus. S-a așezat în fotoliu și a început să-mi spună că el a citit mai demult o carte care l-a impresionat. Mi-a descris despre ce era vorba în acea carte, deschizându-mi o lume nouă, la cei numai 7 ani ai mei. Și iată cum, pe lângă Eminescu, Coșbuc, mi l-a făcut cunoscut pe Erich von Daniken, cu Amintirile lui despre viitor. Și lumea mea s-a schimbat. Mult mai târziu, ani mulți după acea discuție, după revoluție, am reușit să cumpăr cartea.
În acel subsol care mă speria, am găsit însă vestigiile unei lumi de poveste. Alături de camera de lucru a tatălui, mai era o ușă masivă de lemn. L-am rugat să mergem să vedem ce e acolo. Ușa nu mai fusese deschisa de mult, scârțâia sinistru. Și iată, un tărâm de basm. O cameră imensă, cu un geam mic , aflat la nivelul pământului. În mijloc, plasat pe un fel de podium, un pat cu baldachin. Perdelele erau zdrențuite, atârnau în fășii, salteaua prăfuită, un miros de vechi, de mucegai, de alt timp. O carte rămăsese deschisă pe pat. Ca să ajungi la pat, urcai trei trepte. Dintr-odată, eram în lumea lui Dickens, așteptam să aud foșnetul rochiei doamnei Havisham. Timpul se oprise acolo, în acea cameră.Tata m-a luat de mână și am ieșit din camera aceea ciudat de frumoasă.
Poarta casei era străjuită de planta Mâna Maicii Domnului. Rupeam florile, trăgeam pistilul prin codiță și împreună cu el ieșea o picătură de nectar. Pe strada cu copaci înalți rupeam liniștea cu patinele mele cu rotile, trecând pe lângă case și mă uitam la fiecare cât de frumoasă este. Unele cu balconașe rotunde, altele cu ferestre mari, cu scări somptuoase, rotunde, străjuite de balustrade din lemn. Mergeam până la statuie, mă impresiona măreția Leului, ca un zeu al cuceririi.

”Spuneți 

generațiilor viitoare, 

că noi am făcut suprema jertfă, 

pe câmpurile de bătaie!” 

Abia mai târziu a fost adăugat și ultimul rând: ”Pentru întregirea neamului”.
Monument dedicat soldaților geniști din primul război mondial. De aceea, strada se numește și acum, Bulevardul Geniului.
Nu am mai trecut pe acolo. Nici nu vreau. Eu și Cioran! Copilăria trebuie lăsată să doarmă liniștită. Nu vreau să văd ce s-a schimbat, vreau să o păstrez în suflet așa cum am trăit-o.

adina v.
9.06.2019