Adina V. - Suburbia din Newark

I

O seară liniștită se înstăpânise în comitatul  Essex, din New Jersey. Pe una din străduțele micului oraș Newark, Jim trecea cu pas ușor, atent la ferestrele luminate ale caselor. Rucsacul din spate trăda faptul că tocmai ajunsese în oraș. Era Ajunul Crăciunului, vremea începuse să se înăsprească. Hainele pe care le purta se potriveau mai degrabă pentru San Diego, de unde plecase cu două zile în urmă. Călătoria cu avionul fusese obositoare, dar dorința de a se îndepărta de locul în care nu cunoscuse decât umilința și suferința era mai importantă. 

Când ajunsese în Newark simțise că micul oraș putea să-l adopte, o senzație de „acasă” se strecurase în sufletul său. Poate liniștea străduțelor, ori ferestrele luminate în spatele cărora își imagina familiile fericite strânse în jurul meselor contribuiseră la această senzație. 

Puținii bani pe care-i mai avea nu erau suficienți ca să plătească o cameră nici la un hotel ieftin. Rătăcea pe străzi gândindu-se că în sfârșit avea libertatea de a umbla fără să fie controlat de nimeni, fără să râdă nimeni de el. De casă părintească nici nu voia să-și amintească, nici de părinții care nu-i oferiseră niciun pic de căldură sufletească. Mama sa era o ființă cu comportament deviant, când era indiferentă și parcă nu-l vedea, când îl teroriza cu întrebările voind să știe și pe cine întâlnise pe drumul spre casă. Tatăl, un alcoolic care făcea mereu scandal, spărgea paharele, farfuriile, o bătea crunt pe mama sa, în timp ce Jim se ascundea într-un colț al camerei și își punea mâinile la urechi ca să nu-i mai audă țipetele. Încerca să se gândească la Jeanette, singura fetiță de la școală care-i zâmbise vreodată și care nu râdea de hainele lui murdare și șifonate, așa cum făceau ceilalți copii. Îi revedea zâmbetul frumos de fiecare dată când țipetele mamei îl îngrozeau. Odată găsise a doua zi pe podeaua murdară a casei smocuri din părul ei. Încercase să se apropie de ea, să-i ofere alinare, mângăiere, când stătea ghemuită în patul cu salteaua pătată de sânge. Era atât de slabă! Prin rochia subțire se vedeau coastele. O atinsese ușor cu mâna ca să-i  arate că e alături de ea, dar mișcarea bruscă cu care a întors capul și privirea ei îngrozită l-au speriat atât de mult că a plecat din cameră și nu a mai încercat niciodată s-o atingă. Privirea ei avea ceva dureros și totodată dușmănos, furios, ca un câine care, bătut continuu, devine și el atacator. Jim nu-și aducea aminte să-l fi mângâiat vreodată, să-l fi ținut în brațe, nici chiar să-i povestească ceva. Era un suflet pierdut în adâncul dureros al fiecărei zile.

Tatăl său era o mare necunoscută pentru Jim. Un bărbat masiv, cu brațe pline de tatuaje, cu o privire rece care trecea în fugă peste el. Nu a discutat vreodată cu Jim, nu l-a întrebat dacă-i place la școală, cum sunt copiii, dacă îi e rău sau îi e foame. Venea acasă beat și cerea de mâncare, înghițea repede ce i se punea pe masă, în timp ce o urmărea cu privirea pe femeie. Ca un vânător, sau nu, ca un dresor care caută o greșeală cât de mică pentru a se putea lua de victimă. Și mereu găsea ceva. Atunci începea să urle, să înjure, să arunce ce era pe masă și apoi sărea de pe scaun și mâinile începeau să izbească în trupul mamei. Vecinii știau ce se întâmplă, dar nu interveneau. Se temeau de el. Când Jim ieșea a doua zi din casă le simțea privirile iscoditoare din spatele ferestrelor. Îl respingeau și pe el din cauza părinților. Copiii nu-l primeau în grupul lor, îl arătau cu degetul și rădeau de hainele lui, de încălțămintea ruptă. La ore, stătea în bancă cu privirea în jos, neatent la ce se preda, nici nu îl interesa, era singurul moment când nu se lua nimeni de el. Atunci se cufunda în sine și visa la un viitor fericit, la o casă mică și curată, la oameni zâmbitori care să-i fie aproape. Mai departe nu îndrăznea să își imagineze. Ca un călător scăpat din infern, îi era frică să meargă încrezător pe un drum liniștit, chiar dacă era cel al imaginației. 

Într-o zi, veniseră doi oameni cu vestea că tatăl său murise în acea zi într-un accident de serviciu. Mama nu a schițat niciun gest, nu a părut să se bucure, așa cum se aștepta Jim. Nici tristă nu a fost. Indiferentă, atât, de parcă viața dusă până atunci o golise de orice sentiment. Jim a simțit o mare ușurare în sinea sa, de acum va fi liniște, poate mama se va schimba, nu vor mai bătăi, certuri, injurii. Injuriile erau cele mai dureroase pentru Jim. Nu a avut nicio reacție când a fost la înmormântare, de parcă omul întins în sicriu era un străin pe care-l vedea prima dată. Când au plecat, a vrut s-o ia de mână, dar aceasta s-a smucit și a plecat de parcă el nu exista. S-a uitat după ea cum pleacă cu  pași înceți, pașii unui om înfrânt. 

II

După moartea tatălui a decis să plece. Dar înainte de a face acest pas uriaș de a se arunca în vâltoarea care nu știa unde-l va purta, îi trebuiau bani. A început să distribuie ziare, se trezea cu noaptea în cap și lua la rând casele unde trebuia să lase ziarele, apoi se grăbea să ajungă la școală. Suma câștigată îi dădea un sentiment de siguranță. Nu cheltuia niciun bănuț din tot ce agonisea, începuse să devină mai stăpân pe sine, la școală urmărea cursurile și notele sale s-au schimbat treptat, la fel și modul cum îl priveau ceilalți colegi, de parcă rezultatele bune ștergeau imaginea sărăcăcioasă de până atunci. Nu îi invidia pe cei care veneau la școală aduși de părinți în mașini scumpe, știa că nu erau așa de fericiți precum păreau. Pentru că nu-l mai afectau ironiile celorlalți la adresa sa, acestea au încetat, așa cum degeaba mai lovești un om impasibil de a mai simți durere. 

Mama se angajase la un birou de avocatură, femeie de serviciu. Treptat, se schimbase ceva la ea, apărea câteodată cu lucruri noi, frumoase, ba chiar cu parfumuri pe care nu și le-ar fi putut permite din banii câștigați la serviciu. Nu îl întreba dacă îi e foame, dacă îi e frig, lăsa câteva monede pe marginea mesei din bucătărie și se culca. Jim lua banii, își cumpăra ceva de mâncare, și restul îl adăuga la banii strânși pentru marea evadare, așa cum numea el visul său de a pleca din acel infern static. Urma să împlinească 18 ani în vară, atunci putea pleca. 

Dar într-o zi, mama a întârziat mult. A apărut târziu, plânsă, un tremur interior îi trăda suferința. Ochii erau ca două bucăți de granit, impasivitatea lor l-a cutremurat pe Jim. S-a dus cu pași înceți și s-a culcat. Nu a lăsat nimic pe masă. Jim a așteptat până când a adormit și s-a apropiat de pat în vărful picioarelor. Chipul tras era plin de lacrimi, suspina în somn. A doua zi a rămas acasă, în pat, cu privirea ațintită în tavan, de parcă nimic nu mai exista în jurul ei. Înainte de a pleca, Jim a lăsat câteva monede pe masa din bucătărie... La întoarcere, a găsit-o pe podeaua bucătăriei, ghemuită ca un copil, cu brațele în jurul picioarelor, cu capul aplecat pe genunchi. A atins-o cu timiditate, ar fi vrut să-i mângâie părul, dar ea nu a schițat niciun semn. I-a cuprins umerii firavi și a rostit încet: „Mamă”... Ea a început să plângă, dar nici atunci nu l-a privit. A plâns mult timp, ghemuită, cu palmele strânse. A crezut că prezența lui o neliniștește, așa încât a ieșit din casă și a umblat pe străzi, cu sufletul crispat de durere, neputință, dar și de revolta faptului că îl respingea chiar și acum. Când s-a întors, dormea și în palma pe jumătate închisă ținea monedele lăsate de Jim... 

III

- Hei, ce faci aici, tinere?
Jim tresări din somn. Ațipise pe o bancă vizavi de o casă cu ferestre luminate de beculețe multicolore. În fața sa stătea un bărbat în vârstă care se uita sever la el. „Sigur crede că sunt un om al străzii”, se gândi Jim.
- M-a luat somnul, sunt obosit, răspunse Jim, schițând o urmă de zâmbet.
- De unde ești? întrebă bărbatul studiindu-l atent.
- Azi am ajuns în oraș, răspunse Jim.
- Părinții tăi unde sunt? Ei știu că umbli pe străzi?
- Părinții mei... au murit.

Chipul omului se îmblânzi pentru un moment. Era seara de Crăciun, când toți sunt în sânul familiei și acest tânăr era singur, pe o bancă, în noapte. Hainele subțiri nu îi protejau corpul slab de frig. Nu părea a fi unul din cei care se drogau.
- Nu ai casă, un loc unde să dormi?
- Nu am decât ce port cu mine, domnule, răspunse Jim liniștit.
Omul își drese glasul și spuse:
- Hai cu mine, o să te duc undeva să te odihnești.
Jim se uită uimit la el. Nu se așteptase la așa ceva. Nu era sigur că ar fi bine să îl însoțească pe necunoscut, nu cunoștea pe nimeni în acel oraș și de regulă, nu avea încredere în străini.
- Mulțumesc, o să caut un hotel, mai ieftin, spuse și se ridică încet, își luă bagajul și porni decis pe stradă.

Omul rămase câteva secunde în loc, îl privi lung, apoi porni după el. Jim începu să se neliniștească, de ce îl urmărește? Ce are cu el? Grăbi pasul, în speranța de a se îndepărta de el. Se uită după un magazin, un restaurant, chiar și un hotel, orice, numai să scape de urmăritor. Ar fi dat puținii lui bani ca să poată intra undeva, să fie la adăpost de noapte, de necunoscut. Coti la stânga pe stradă și văzu în depărtare firma luminoasă a unui restaurant. Mergea din ce în ce mai repede, neîndrăznind să se uite în spate. Aproape că fugea. Ajuns la restaurant, împinse ușa și iată-l, în sfârșit, la adăpost. Doar câțiva clienți erau înăuntru, tot oameni fără familie, poate și fără casă, la fel ca el, care, probabil, luaseră decizia să petreacă Crăciunul altundeva decât pe stradă sau cine mai știe în ce fel de adăpost al autorităților. Se uitară indiferenți la Jim. Acesta se așeză la o masă, aproape de geam. Nu l-ar fi deranjat dacă nu venea chelnerul să-i ia comanda. Își așeză bagajul lângă masă și se uită în jur. Nu era un restaurant cu pretenții, mesele erau metalice, cu vopseaua crăpată în colțuri, cu urme vechi de pahare. Însă într-un colț era un brad mic împodobit simplu, iar Jim simți cum îl cuprinde un sentiment ciudat, necunoscut. Nu avusese parte de brad acasă, nici de cadouri. Era un fel de neliniște, de parcă ar primi ceva ce nu merită.

- Ce dorești să comanzi, băiete?
O femeie încinsă cu un șorț aștepta răbdătoare răspunsul său. Jim se gândi la puținii bani care îi mai rămăseseră și întrebă, cu jumătate de gură:
- Ce aveți de mâncare? Dar nu foarte scump, vă rog.
Femeia se uită la el gânditoare, apoi spuse:
- Știi ceva, noi de regulă servim gustări rapide, dar azi e Crăciunul, așa că o să-ți aduc o farfurie cu niște friptură, ceva cartofi și pâine. E bine?
- E bine, mulțumesc, doamnă. Cât costă, vă rog?
- 20 de dolari.
Jim o privi speriat. Femeia se aplecă spre el și îi șopti:
- Nu îți cer bani, am și eu copii, să nu ne audă responsabilul, ok?
Și se îndepărtă grăbită spre bucătărie. Jim așteptă neliniștit, nu avea încredere în oameni. Se uită mai bine în jurul său, la o masă stăteau doi bărbați cu un aer plictist, nu-și vorbeau, la o altă masă era o femeie alături de un bărbat îmbrăcat simplu, care dădea mai multă atenție mâncării, în colțul de lângă brad era un bărbat singur care sorbea încet din pahar. Atmosfera era liniștită, dar lipsită de bucuria sărbătorii. Jim se simți dintr-odată trist. Ar fi vrut să fie alături de mama lui, deși, cu siguranță că ar fi dominat aceeași stare de indiferență.

Femeia ieși din bucătărie și veni spre el cu o farfurie plină. O puse pe masă, îi ură poftă bună și plecă. Jim se uită mirat la porțiile mari de carne, cartofi, orez. Așa festin nu avusese niciodată. Savură mâncarea delicioasă în timp ce un sentiment firav de sărbătoare se cuibărea timid în corpul său. În timp ce mânca ultima bucățică de carne, privirea i se îndreptă spre geamul mare al restaurantului și se opri brusc din mestecat. Degete reci se plimbau pe spatele său. Din întunericul de afară îl țintuiau ochii bărbatului care îl urmărise.

va urma...

 

Adina V. - Amintiri de la Comana

Într-una din zilele sfârșitului de septembrie, m-a luat pe sus sorela și m-a dus să vizitez Mănăstirea Comana. Mi-am împlinit dorința de a avea o brățară din mărgeluțe colorate, cea pa care o luasem cu ani în urmă din zona Moldovei se rupsese, și am găsit, spre bucuria mea, sirop de brad, cu toate că aș fi dorit mult sirop de muguri de brad, așa cum am luat acum 4 ani pe platoul Bucegilor, de la un localnic. Buuun.... am admirat obiectele expuse la vînzare în magazinul mânăstirii, apoi am intrat în bisericuța mică, la timp ca să-l aud pe preot cum invita oamenii să coboare la masă. Ups, „să coboare”?... Am auzit indicațiile, cum se iese din biserică, în dreapta pe scări.

Ies și urmez traseul indicat. Văd o arcadă în zid și trepte. O iau pe sus pe sorela: „hai să vedem ce e acolo”, ea „nu”, eu „da”, și secondată de bombănelile ei, încep să cobor în tunel, fac dreapta și mă trezesc într-o încăpere lunga, cu mese întinse, pline de oameni care mâncau, tavanul arcuit era din caramidă, încăperea era împărțită în două, însă cele două părți comunicau prin arcade rotunjite, lustre mari, de tip vechi luminau minunăția aceea de sală.
Cum am apărut, doi tineri care se ocupau de mese ne-au invitat să ne așezăm, dar sorela le-a zis că nu, noi am venit doar să vedem și face stânga împrejur spre ieșire. Eram cam nemulțumită, m-a atras atmosfera aceea de agape, pacea și recunosc, și mirosul de mâncare, pur românesc.
Mă duce sorela să văd grădina din spate, care dădea la lac, dar mie nu-mi ieșea din minte catacomba, așa că îi spun să ne întoarcem. Ea nu, eu da, ea: du-te, dar nu sta mult, te așteptăm aici. Atât mi-a trebuit, am zbughit-o spre sala aceea minunată, mă așez la masă și mă uitam așa pe pereți, când mă trezesc din visare tinerii cu recomandări asupra bucatelor care îmbogățeau masa. Un domn aflat vis-a-vis de mine, cu un zâmbet senin, îmi oferă din ele, la alegere. Primesc să iau puțin, doar să gust. El mă întreabă de ce nu a revenit și doamna cu care eram. Am râs, i-am zis că e rușinoasă, că dacă nu a rămas de prima dată, nu a mai vrut să se întoarcă. Eii, și am discutat cu acel domn despre mânăstire, mi-a zis de legenda scheletului fără cap, de Vlad Țepeș, ctitorul mânăstirii, apoi am trecut la poezie, la prozatorii ruși, am vorbit de Dostoievski, mi-a spus că a vizitat Grecia, că are prieteni buni în orașele din Nord, fosta Tracie și am amuțit de surprindere când a pomenit de prietenii buni din chiar orășelul meu. 
Cum să spun, ați mâncat vreodată cu cineva necunoscut pe care să ai impresia că îl știi dintotdeauna? Și să stai la palavre degajat, el să-ți spună „ia gustă și din asta” și să nu stai să îți controlezi gesturile, dacă stai sau nu cu coatele pe masă, spatele drept sau să fii atent la ce scoți din gură (cuvinte, adică). 

Lumea plecase, rămăsesem doar noi doi și vorbeam despre poezie, ajunsesem la Esenin, după ce îi vizitasem scurt pe Omar și Hafez și deodată un cutremur m-a zgâlțâit: „Adina, ce faci, ai uitat că te așteptăm afară?” Sorela, de care uitasem total, venise să mă trezească la realitate. Offf, și am plecat din liniștea aceea monahală cu regretul că o clipă, oricât de mult ai exploata-o la maxim, tot clipă rămâne.
Acest domn nu bănuia că el a fost pentru mine un dar special de ziua mea de naștere.

 
adina v.

în fotografie este sala de la Mânăstirea Comana, decorul celor povestite mai sus

Adina V. - Din spatele ușii

Cărți și iar cărți... spunea în timp ce le rânduia în teancuri înalte. Coperțile verzi, cartonate, cu litere aurii ștanțate, erau noi. Nu le deschisese nici măcar o dată. Le citise cu ani în urmă, în alte ediții. Pe acestea le primise cadou de ziua ei. Nici mai mult, nici mai puțin de 100 de cărți noi. Pasiunea pentru citit era cunoscută, de mică, dar iată că o trădase acum, doar pe câteva din ele nu le citise.
Unde să le pun să nu se deterioreze cu timpul, să nu se îngălbenească? Dar de ce? Pentru cine le păstra? Era într-o țară străină, cine le-ar fi putut citi? Atâta risipă... se gândi. Nici nu am cui să le dăruiesc, cineva s-ar putea bucura de ele, dar cine, aici? Și trecea degetele peste titlurile aurii.
Deodată sună cineva la ușă. Tresări. Nimeni nu putea intra în blocul unde locuia, încuiau toți ușa de când fuseseră două tentative de efracție cu ani în urmă.
„Poate e vecinul”, se gândi, și privi în vizor. Nimeni. „Eh, mi s-a părut”, se gândi, și se întoarse la cărți. Peste nici un minut, soneria sună din nou. Mai insistent, de data aceasta. „Ce glumă proastă mai e și asta?” Și se duse repede la ușă, privi în vizor. Nimeni. Începu să simtă un fior de teamă. „Mi s-a părut sau se întâmplă ceva ciudat”... șopti ca pentru sine.
Rămase lângă ușa de la intrare, atentă la orice mișcare. Zgomotele obișnuite nu păreau a fi întrerupte de nimic, nu se auzea zgomote suspecte ori pași furișați. Vizorul îi permitea să vadă tot ce era de partea cealaltă a ușii, practic nu rămânea niciun loc unde s-ar fi putut asunde careva.
Rămase în așteptare, cu simțurile la pândă.

Soneria sună iar. Cu teamă, privi prin vizor. O umbră trecu rapid prin fața lui. Se auzi un chicotit reprimat, care îi mai domoli puțin teama. Acel chicotit parcă aducea o stare de liniște, un răuvoitor nu ar chicoti, nu e așa? Își drese glasul și întrebă cu fermitate:
- Cine este?
Tăcere. Apoi, sângele îi îngheță. Un ciocănit în ușă o făcu să se dea înapoi câțiva pași, de parcă această îndepărtare ar fi pus-o la adăpost de cel care era dincolo de ușă. Se apropie iar de ușă, degetele îi tremurau. Privi prin vizor. Acum nu se mai vedea nimic, fusese acoperit de ceva. Panica luă amploare.
„O să sun la poliție”, se gândi. Formă numărul și sunetul apelului o mai liniști, de parcă această legătură cu lumea de afară o îndepărta de pericolul aflat în spatele ușii. Chicotitul se repetă. La telefon nu răspundea nimeni. O altă bătaie ușoară se auzi în ușă.
- Ce vrei? întrebă cu glasul sugrumat.

O voce cavernoasă răspunse:
- Cărțile!

Era prima dovadă că nu era totul doar imaginație, știa acum că totul era real, cineva se afla în spatele ușii și, mai rău, știa că primise cărțile acelea care erau rânduite pe podea. „Calm, calm” își spuse în gând. Telefonul suna încontinuu la poliție. Niciun răspuns, nimic. Ar fi vrut să se ducă pe balcon să strige la trecători, să ceară ajutor, dar nu se putea îndepărta de ușă.

- Spune-mi cum să îți dau cărțile, nu deschid ușa.
- Le pui în cutia de pe balcon.

Se uită spre ușa balconului. Luă un scaun și-l propti în clanța ușii de la intrare, apoi se îndreptă spre balcon. Nu era nimeni. Ieși în spațiul îngust și un aer rece o cuprinse. Într-un colț, jos, apăruse o cutie mare de carton. Se uită la ea cu gândurile învălmășite. Apoi, se întoarse în casă, și începu să aducă cărțile și să le rânduiască în cutie. Le aranja frumos, în funcție de mărime, ba chiar și în funcție de grosime. O singură carte nu mai încăpea în cutia aceea, era cea mai mică și cea mai subțire. Se uită la ea cu mirare crescândă: ultima carte avea titlul „Convorbire cu temerile mele” și la autor era trecut numele ei.
Însă ea nu publicase niciodată o carte. 

Începu să citească, în timp ce zgomotele din spatele ușii se estompau treptat.

Adina V. 

30.08.2021