Adina V. - Din spatele ușii

Cărți și iar cărți... spunea în timp ce le rânduia în teancuri înalte. Coperțile verzi, cartonate, cu litere aurii ștanțate, erau noi. Nu le deschisese nici măcar o dată. Le citise cu ani în urmă, în alte ediții. Pe acestea le primise cadou de ziua ei. Nici mai mult, nici mai puțin de 100 de cărți noi. Pasiunea pentru citit era cunoscută, de mică, dar iată că o trădase acum, doar pe câteva din ele nu le citise.
Unde să le pun să nu se deterioreze cu timpul, să nu se îngălbenească? Dar de ce? Pentru cine le păstra? Era într-o țară străină, cine le-ar fi putut citi? Atâta risipă... se gândi. Nici nu am cui să le dăruiesc, cineva s-ar putea bucura de ele, dar cine, aici? Și trecea degetele peste titlurile aurii.
Deodată sună cineva la ușă. Tresări. Nimeni nu putea intra în blocul unde locuia, încuiau toți ușa de când fuseseră două tentative de efracție cu ani în urmă.
„Poate e vecinul”, se gândi, și privi în vizor. Nimeni. „Eh, mi s-a părut”, se gândi, și se întoarse la cărți. Peste nici un minut, soneria sună din nou. Mai insistent, de data aceasta. „Ce glumă proastă mai e și asta?” Și se duse repede la ușă, privi în vizor. Nimeni. Începu să simtă un fior de teamă. „Mi s-a părut sau se întâmplă ceva ciudat”... șopti ca pentru sine.
Rămase lângă ușa de la intrare, atentă la orice mișcare. Zgomotele obișnuite nu păreau a fi întrerupte de nimic, nu se auzea zgomote suspecte ori pași furișați. Vizorul îi permitea să vadă tot ce era de partea cealaltă a ușii, practic nu rămânea niciun loc unde s-ar fi putut asunde careva.
Rămase în așteptare, cu simțurile la pândă.

Soneria sună iar. Cu teamă, privi prin vizor. O umbră trecu rapid prin fața lui. Se auzi un chicotit reprimat, care îi mai domoli puțin teama. Acel chicotit parcă aducea o stare de liniște, un răuvoitor nu ar chicoti, nu e așa? Își drese glasul și întrebă cu fermitate:
- Cine este?
Tăcere. Apoi, sângele îi îngheță. Un ciocănit în ușă o făcu să se dea înapoi câțiva pași, de parcă această îndepărtare ar fi pus-o la adăpost de cel care era dincolo de ușă. Se apropie iar de ușă, degetele îi tremurau. Privi prin vizor. Acum nu se mai vedea nimic, fusese acoperit de ceva. Panica luă amploare.
„O să sun la poliție”, se gândi. Formă numărul și sunetul apelului o mai liniști, de parcă această legătură cu lumea de afară o îndepărta de pericolul aflat în spatele ușii. Chicotitul se repetă. La telefon nu răspundea nimeni. O altă bătaie ușoară se auzi în ușă.
- Ce vrei? întrebă cu glasul sugrumat.

O voce cavernoasă răspunse:
- Cărțile!

Era prima dovadă că nu era totul doar imaginație, știa acum că totul era real, cineva se afla în spatele ușii și, mai rău, știa că primise cărțile acelea care erau rânduite pe podea. „Calm, calm” își spuse în gând. Telefonul suna încontinuu la poliție. Niciun răspuns, nimic. Ar fi vrut să se ducă pe balcon să strige la trecători, să ceară ajutor, dar nu se putea îndepărta de ușă.

- Spune-mi cum să îți dau cărțile, nu deschid ușa.
- Le pui în cutia de pe balcon.

Se uită spre ușa balconului. Luă un scaun și-l propti în clanța ușii de la intrare, apoi se îndreptă spre balcon. Nu era nimeni. Ieși în spațiul îngust și un aer rece o cuprinse. Într-un colț, jos, apăruse o cutie mare de carton. Se uită la ea cu gândurile învălmășite. Apoi, se întoarse în casă, și începu să aducă cărțile și să le rânduiască în cutie. Le aranja frumos, în funcție de mărime, ba chiar și în funcție de grosime. O singură carte nu mai încăpea în cutia aceea, era cea mai mică și cea mai subțire. Se uită la ea cu mirare crescândă: ultima carte avea titlul „Convorbire cu temerile mele” și la autor era trecut numele ei.
Însă ea nu publicase niciodată o carte. 

Începu să citească, în timp ce zgomotele din spatele ușii se estompau treptat.

Adina V. 

30.08.2021