Adina V. - Amintiri de la Comana

Într-una din zilele sfârșitului de septembrie, m-a luat pe sus sorela și m-a dus să vizitez Mănăstirea Comana. Mi-am împlinit dorința de a avea o brățară din mărgeluțe colorate, cea pa care o luasem cu ani în urmă din zona Moldovei se rupsese, și am găsit, spre bucuria mea, sirop de brad, cu toate că aș fi dorit mult sirop de muguri de brad, așa cum am luat acum 4 ani pe platoul Bucegilor, de la un localnic. Buuun.... am admirat obiectele expuse la vînzare în magazinul mânăstirii, apoi am intrat în bisericuța mică, la timp ca să-l aud pe preot cum invita oamenii să coboare la masă. Ups, „să coboare”?... Am auzit indicațiile, cum se iese din biserică, în dreapta pe scări.

Ies și urmez traseul indicat. Văd o arcadă în zid și trepte. O iau pe sus pe sorela: „hai să vedem ce e acolo”, ea „nu”, eu „da”, și secondată de bombănelile ei, încep să cobor în tunel, fac dreapta și mă trezesc într-o încăpere lunga, cu mese întinse, pline de oameni care mâncau, tavanul arcuit era din caramidă, încăperea era împărțită în două, însă cele două părți comunicau prin arcade rotunjite, lustre mari, de tip vechi luminau minunăția aceea de sală.
Cum am apărut, doi tineri care se ocupau de mese ne-au invitat să ne așezăm, dar sorela le-a zis că nu, noi am venit doar să vedem și face stânga împrejur spre ieșire. Eram cam nemulțumită, m-a atras atmosfera aceea de agape, pacea și recunosc, și mirosul de mâncare, pur românesc.
Mă duce sorela să văd grădina din spate, care dădea la lac, dar mie nu-mi ieșea din minte catacomba, așa că îi spun să ne întoarcem. Ea nu, eu da, ea: du-te, dar nu sta mult, te așteptăm aici. Atât mi-a trebuit, am zbughit-o spre sala aceea minunată, mă așez la masă și mă uitam așa pe pereți, când mă trezesc din visare tinerii cu recomandări asupra bucatelor care îmbogățeau masa. Un domn aflat vis-a-vis de mine, cu un zâmbet senin, îmi oferă din ele, la alegere. Primesc să iau puțin, doar să gust. El mă întreabă de ce nu a revenit și doamna cu care eram. Am râs, i-am zis că e rușinoasă, că dacă nu a rămas de prima dată, nu a mai vrut să se întoarcă. Eii, și am discutat cu acel domn despre mânăstire, mi-a zis de legenda scheletului fără cap, de Vlad Țepeș, ctitorul mânăstirii, apoi am trecut la poezie, la prozatorii ruși, am vorbit de Dostoievski, mi-a spus că a vizitat Grecia, că are prieteni buni în orașele din Nord, fosta Tracie și am amuțit de surprindere când a pomenit de prietenii buni din chiar orășelul meu. 
Cum să spun, ați mâncat vreodată cu cineva necunoscut pe care să ai impresia că îl știi dintotdeauna? Și să stai la palavre degajat, el să-ți spună „ia gustă și din asta” și să nu stai să îți controlezi gesturile, dacă stai sau nu cu coatele pe masă, spatele drept sau să fii atent la ce scoți din gură (cuvinte, adică). 

Lumea plecase, rămăsesem doar noi doi și vorbeam despre poezie, ajunsesem la Esenin, după ce îi vizitasem scurt pe Omar și Hafez și deodată un cutremur m-a zgâlțâit: „Adina, ce faci, ai uitat că te așteptăm afară?” Sorela, de care uitasem total, venise să mă trezească la realitate. Offf, și am plecat din liniștea aceea monahală cu regretul că o clipă, oricât de mult ai exploata-o la maxim, tot clipă rămâne.
Acest domn nu bănuia că el a fost pentru mine un dar special de ziua mea de naștere.

 
adina v.

în fotografie este sala de la Mânăstirea Comana, decorul celor povestite mai sus