Monolog imaginar

Ce vreme urâtă a fost azi! O umezeală de nesuportat, hainele erau jilave , mai cădea și o ploaie măruntă, așa ca un abur mai degrabă, exact ce trebuia ca să simți că înoți prin apă. Da, cădea, că doar de sus venea, nu? Mi-am zdrelit tocul la un pantof călcând strâmb pe plăcile astea pe care le pun pe trotuare, dar să zic merci, că uite-așa îmi cumpăr alții.

Colegul de la serviciu, când m-a văzut plouată, probabil de milă mi-a propus să ieșim la o cafea după program. Auzi, exprimare! Să ieșim! Dar ce, eu sunt închisă undeva? Că nu mă poate ține nimeni și nimic undeva. E drăguț, nu zic nu, înalt, brunet...Dar parcă eu nu știu ce înseamnă asta? Întâi propune să megem la o cafea, apoi repetă învitația, a doua cafea, dup-aia la cină, lumânărele, flori pe masă, un scripcar plasat discret într-un colț, nu ca ăia care ți se bagă în suflet manevrând arcușul pe la nasul tău, doar, doar, le dai niște bani ca să scapi de ei...Mdaa, priviri languroase, șampanie... cu speranța că poate mă ia valul, apoi mersul în noapte pe străzi pustii, o strângere de mână, și de pantofi, (dar rezist stoic), tăcere...Ajunși în fața casei, așteptare, suspans, poate îl invit înăuntru la un alt pahar de vin, bețivul, de parcă eu am prăvălie de vin. Asta a văzut-o prin filme,la americani, la ei e un adevărat ritual, totul e previzibil. Să nu uit sărutul așteptat, împrumutat tot din decorul american. A, iar eu trebuie să zâmbesc inocent, a Mona Lisa. Chiar, cum o fi ascuns mesajele alea da Vinci în ochii Monei? Ce nume: Mona! După ce se infiltrează subtil în viața mea, ipochimenul băutor de cafele insinuante, începe să devină ceea ce este, un cârcotaș leneș, ba nu e călcată corespunzător cămașa, ba nu-i plac sarmalele și vrea clătite la miezul noptii, uită ziua mea de naștere, sărbătorile acelea de valentinul tot american, și cască indolent tocmai când eu vorbesc despre ceva important. Dar trebuie să-l suport că o să am un copil care o să-i semene, deși eu sper să nu...Și uite-așa, trebuie să ne grăbim să oficializăm prostia mea, prilej de a-mi critica familia, că ai mei au plătit mai puțin la biserică, unde-s cadourile de la rudele mele, fără să pomenească de ai lui care au venit cu autostopul din provincie și au uitat banii acasă. După ce nasc, mă duc la serviciu și stă el acasă, așa e modern, nu vezi câți bărbați sunt în parc cu copiii? Cred că e un trend, se strâng cățiva și merg la o terasă unde se pun la curent cu articolele noi...nu din ziare, ci vestimentare, purtate nonșalant de tinerele acelea care pășesc de parcă ar călca pe un podium, nu pe același caldarâm unde mi-am nenorocit azi frumusețe de pantofi de acum 3 ani. Lasă, că se demodaseră, îmi iau alții. Așa, deci în timp ce copilul doarme îm căruciorul cumpărat de mine, el, domnul tată se victimizează că nu doarme noaptea, cred că din cauza fb-ului de pe telefon, că de-aia stă cu spatele la mine în pat și butonează nervos. Apoi, aflu că a călcat greșit, dar nu pe trotuar, ci pe alături. Nu, domne, nu pe carosabil sau cum s-o numi, ci și-a pierdut mințile, zice el, după una. Care minți?? Nu am sesizat c-ar fi dotat cu așa ceva. Deci , se impune să divorțăm, ca să fie liber, deși eu nu am în casă nici lanțuri, nici frânghii.Să nu uit să cumpăr mâine o curea, să fie. Mergem la notar, noroc că e mai ușor acum și mai rapid, plătesc cât trebuie să scap de belea, și iată-mă free și cu copil. Nu prea e corect spus free, dar îmi place cum sună.
Și toate astea de la o cafea!

Ce bine că i-am refuzat invitația, i-am dejucat planurile din următorul cincinal.


Adina V.

14.11.2017