Adina V. - Diligența

Aseară, o diligență a sosit în orașul nostru. Toată lumea se uita mirată, unii nici nu știau cum s-o numească, așa de ciudată li se părea această apariție din trecut. Caii tropoteau anevoios din cauza gropilor din asfalt. Nici zgomotul copitelor nu suna firesc.
A trecut pe Calea Victoriei, pe lângă mașinile de lux care s-au oprit să-i facă loc. Coama cailor flutura ritmic, ca brațele unui dirijor. A trecut pe lângă Palatul Cecului și a cotit spre Lipscani. M-am ținut după ea. În dreptul pasajului Villacrosse s-a oprit și, fără să mă gândesc prea mult, m-am apropiat și m-am uitat la vizitiu sau surugiu, parcă așa îmi aduceam aminte că se numește. Era un bărbat de aproximativ 60 de ani, cu o barbă albă ca neaua. Chipul său serios, ținuta demnă și uniforma impecabilă m-au redus la tăcere. Mă uitam, conștientă că nu e frumos să ațintesc omul cu priviri directe, dar parcă o vrajă făcuse să nu mă pot îndepărta.

A întors capul spre mine, m-a privit o clipă și mi-a făcut semn să mă urc lângă el. M-am cocoțat pe capra vizitiului sau cum se zice la bancheta aceea. Mă simțeam ca în alte vremuri. Pe ascuns, cu degetele pipăiam catifeaua vișinie. Ce moale era atingerea ei! Am tresărit când m-a întrebat:
- Știi cumva unde-l găsesc pe Conu' Pandele?
- ...Conu' Pandele?...
- Are o prăvălie, aici pe Lipscani.

I-am răspuns în sinea mea...câți de Conu' Pandele sunt la Bellu, numai oale și ulcele au mai rămas din ei. Mi-a venit să râd, auzi: "oale și ulcele"! Ce m-o fi apucat să folosesc aceste vorbe vechi? Probabil diligența, vizitiul, m-au dus și pe mine în lumea de altădată.

-Nu-l cunosc, i-am zis. Apoi mi-am adus aminte de Eugen Barbu, cum pomenise de un comerciant de pe Lipscani cu numele acesta. Am zis:
- Aaa, cel de are un ucenic pe nume Stere?
- Acela, mi-a răspuns bucuros.
- Păi, nu mai e pe aici, a vândut dugheana, a deschis alta împreună cu Stere în Filantropiei, în mahalaua lui Ouatu, e vad bun acolo, am inventat eu, rugându-mă în gând să nu ceară să meargă acolo. Dar ce treabă ai cu dânsul?
- Am un răvaș pentru el.
- Păi de ce nu zici așa? Dar prin mail, wp nu era mai simplu? Sau pe fb, că tot omul are acolo un cont.

M-a privit curios și mi-am dat seama că nu cunoaște cuvintele acestea. Privirea lui m-a măsurat cu atenție, a întârziat pe blugii mei găuriți, de firmă. Instinctiv, mi s-a făcut rușine. Prin rupturile blugilor la modă mi se vedea pielea înroșită de frig. Îmi imaginam că era obișnuit cu doamne îmbrăcate în postavuri, cu manșon în care să-și încălzească mâinile fine, cu pălării sofisticate aduse de la Londra, cu botine din piele fină, nu ghetele mele rock cu lanțuri și ținte. M-am uitat cât de perfect era vestonul pe care îl purta, dintr-un material necunoscut mie, probabil gabardina secolului trecut, mănușile erau din piele, un lănțișor se zărea la marginea buzunarului, sigur avea ceas cum erau pe vremuri, cu capac. M-am tras spre marginea banchetei încercând să ies din raza privirii lui. Parcă nu mă mai simțeam așa bine în hainele mele.

-Călătorești undeva? m-a întrebat, privind sacul ce mi-l pusesem pe genunchi în dorința de a acoperi cât de cât blugii cu franjuri și găuri.

Păi na, m-am gândit, nu i-a scăpat nici sacul, o fi el de ultimul răcnet, dar nu-i pe gustul lui.

-Da, spre metrou, am zis fără a mă gândi. Apoi mi-am dat seama că nu are de unde ști de trenul subteran, cu peroane invadate de reclame stridente, monitoare, cu scările rulante pline de oameni grăbiți.

- Unde mergem? am întrebat ca să nu fiu nevoită să îi explic ce înseamnă metrou.
- Mai am de lăsat un pachet la Hanul lui Manuc. Sau s-a închis și el? m-a întrebat îngrijorat.
- L-au demolat.

Ce altceva puteam spune? Ce ar fi gândit văzând barurile de noapte, cafenelele moderne, ferestrele la care dansează femei imbracate sumar, lumea pestriță adunată acolo, bărbații tolăniți pe canapele scunde urmărind cu privirea fetișcanele cu fustă de-o palmă sau în colanți, cu telefoane moderne și părul vopsit în toate culorile. Turnul Babel era nimic pe lângă centrul vechi unde se fac tranzacții de tot felul, care de care mai dubioase.

-Nici Conu' Lache nu mai are prăvălia? a întrebat încet.
-Dacă îmi zici ce vindea, poate îmi dau seama de care Lache e vorba, că-s mai mulți pe aici, am răspuns malițios.

Începuse să-mi placă și Conu' Pandele, și Conu' Lache, și toți "conii" din lume. Erau vestigiile unei alte lumi, mai curate, mai adevărate decât cea în care această diligență se rătăcise.

-Lache Gândăcarul, îl știu toți, cel de face trandafirii verzi, albaștri, liliachii și stelele cu pereții trainici și frumos împodobite. A moștenit meseria din bătrâni. Bărbații și femeile din familia lui tot sorcovari și stelari au fost. Odată pe an se vând sorcovele și stelele. Acu, de sărbători.

Aoleu, conașe, am zis în sinea mea. Se merge și acum cu steaua, doar că e bolid și se duce prin cluburi, râdeam eu în sinea mea. Păi cine mai merge cu steaua acum? Mai vin câte unii, cam negricioși, cu niște blănuri aruncate în spinare și zgâlțâie o capră de lemn pe străzi, le mai aruncă lumea câte o bancnotă de la balcon. Copiii nu merg la colindat cu nicio stea, butonează pe android la jocurile de pe net sau poartă conferințe online. Nici nu mai ies din casă, zăpada o văd pe net. Sorcova?? eheee... ”Sorcova, vesela...” Poftim, am uitat cum era mai departe. Asta se spunea după trecerea în noul an. Mi-aduc aminte că erau niște glume pe vremea când eram mică și se modificaseră versurile, Culmea e că pe acelea le tin minte: ”și la anul să muriți în tramvai înghesuiți”. Era cât pe-aci să îmi scape varianta asta când l-am sorcovit pe tata într-un an, noroc că mi-am dat seama la timp.

- E plecat Lache, a avut o comandă mare de stele și a mers personal să le ducă, i-am răspuns cerându-i iertare lui Lache care de mult o colinda prin stele...

Chipul i s-a luminat, bucuros că măcar de unul aflase ceva sigur.

-Dacă vrei, dă-mi mie pachetul, i-l dau eu când se întoarce.

A coborât, s-a dus în spatele diligenței, a deschis o ușiță, a ales un pachețel mic, învelit în hârtie lucioasă și legat cu o panglică. Mi l-a dat zâmbind bucuros că, uite, una din misiuni va fi împlinită.

- Atunci nu mai am ce face aici, plec spre următoarea urbe. O iau pe la Șosea, dacă vrei, te duc, dacă ți-e în drum.
- Da, într-acolo mă îndreptam și eu. Dar, spune-mi, vii des aici, în capitală?
- Sunt la primul drum cu diligența. Mi-am făcut ucenicia la Hanul cu Tei. Avea două porți de acces pe ulițele Blănari și Marchitani. Ce de cocoane veneau să cumpere ce le doarea inima din cele 28 de prăvălii care desfăceau mărfuri de la Paris, Dresda, Viena. La etaj erau odăi unde se cazau drumeții osteniți. Apoi am lucrat ca băiat la masă, știi unde? La hanul lui Manuc. Îi zicea așa după numele turcului de l-a construit. Avea 107 odăi la etaj, cu mobilă somptuoasă, adusă din Stambul. La parter, 23 de prăvălii, 15 pivnițe boltite, 10 magazii unde se păstrau butoaiele cu vinuri, afumături, camere pentru servitori, bucătării și un tunel în care încapeau cam 500 de persoane. Când am fost în ucenicie acolo, dormeam într-una din odăi cu încă doi, eram mulți și ne inghesuiam în camere. În curtea interioară era o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Mare păcat că l-au demolat. Acolo s-a semnat un tratat foarte important. Știi care? s-a întors spre mine, privind serios.
-...Nu...
- În 1812, acolo s-a semnat tratatul în urmă căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus.

Am tăcut. Mi-aminteam cum pe cheiul Dâmboviței acum câțiva ani scria peste tot Basarabia=România...Simțeam năvala lacrimilor. Mi-era drag bătrânul acesta minunat, aș fi vrut să-l țin lângă mine cât mai mult. 

Dar asta era lumea lui? Mizeria în care ne irosim zilele, preocupați de job, apoi cum să ne petrecem puținul timp liber, ori la o cafenea, că e în trend, ori pierduți în monitoarele telefoanelor sau înghițind toxine la greu în mall-uri. Fugi, bătrâne, fugi! Mai bine să nu știi ce asfalt bat copitele cailor tăi.

- Mai apoi, a continuat bătrânul, am fost băiat în casă la boierul Ștefănescu. Ce pregătiri se făceau de Crăciun! Știau să petreacă boierii. Aranjam masă mare cu farfuriile de porțelan de Bavaria și tacâmuri de argint englezești, puneam din loc în loc, alune sărate și țuica noastră de Văleni. Copiii se bucurau lângă brad deschizând cadourile. Ce minunății de jucării primeau. Toate de la Paris. Doamnele, chiar și cele venite în vizită, puneau masa. Câte una se retrăgea să-și pudreze nasul. Aromele de parfum franțuzesc se amestecau cu cele ale bucatelor. Intrau în șir aducând platouri de alpaca argintată cu ouă umplute cu pastă de ficat de pasăre sau anșoa, decorate cu frunzulițe de mărar sau murături, roșii umplute cu brânza de vaci de la oltenii veniți să-și vândă marfă la Obor, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, câte trei-patru feluri de brânzeturi, cașcavaluri, Camembert. Măsline naturale marinate, nu din cele negre. Apoi veneau sticlele de țuică, neapărat de Văleni și Pitești. Salata de beuf era făcută din maioneză pregătită în casă cu ouă de la Sărulesti și cu un ulei special adus din Albania, nu, nu ulei de măsline, altceva! Nu se mai știe calitatea în ziua de astăzi! Deasupra ei se făcea o cruce roșie, din gogoșari murați. Pâine albă și neagră, cumpărată de pe Lizeanu. Urma apoi piftia de porc și de curcan cu murături și felii de ou în aspic. După ce se bucurau boierii de toate bunătățile astea, făceau o pauză. Domnii se retrăgeau în salon, vorbeau de afaceri, politică și curse de cai, iar doamnele despre modă, copii și actori. Apoi se ridicau de la masă, luau farfuriile și platourile folosite, ca să apară cu alte bunătăți: icre și pescărie. Icre de Manciuria și Beluga (negre) și icrele autohtone de știucă însoțite de lămâi frumos tăiate, în spirale. La icrele negre se mai adăuga unt de Sinaia și gălbenuș tare de ou. Pâine prăjită, de la cuptorul de pe Zece Mese. Apoi urmau șalău cu maioneză în sos alb de lămâie și somn la grătar. Se servea un vin alb sec, Fetească, de regulă. Se mai făcea o pauză, bărbații jucau table sau stos, iar doamnele își scoteau pantofii înalți ca să încalțe papuci de blană, de la Brașov. La un moment dat, gazda întreba: „Măi băieți, dar vouă nu vă este foame?” Semn pentru aducerea celor trei sute treizeci și trei de sarmale, cu mămăliguță făcută cu lapte din mălai de moară de piatră și smântână tot de la olteni. La sarmale mai apăreau pe masă și două-trei feluri de muștar, hrean și alte mirodenii de dres gustul, după poftă. Cine voia putea lua, înaintea sarmalelor, o ciorbică de perișoare sau o supă de pui. Apoi, fără vreo întrerupere, apăreau fripturile de porc, curcan și vânat, cartofii prăjiți pai-franțuzește, murăturile de multe feluri, gogonele, castraveți, gogoșari. Apoi mici bucățele de cârnat, ficat, rinichi, șorici, lebăr, caltaboș, mititei, Pomana porcului! Atunci serveam două feluri de vin roșu sec, Băbească și Pietroasele. Pentru copii se făcea un meniu separat, cu piure și șnițel vienez. Cine voia, comanda o cafea, făcută neapărat din cafea braziliană de la „Armeanul”. Doamnele preferau o ciocolată caldă cu frișcă atunci bătută. Se mai sta și se mai discuta preț de la vreo oră, se puneau la cale logodne și încuscriri, călătorii și vacanțe. Undeva, în salonul mic, se auzea un patefon, iar domnii invitau doamnele la dans! Apoi începeau să fie aduse fructele și dulciurile, toate odată, ca să aleagă omul și să se sature numai vazându-le! Portocale, mandarine, banane, ananasi, mere, pere și un… pepene! Urmau cozonacii, imenși, parfumați, plini de nucă, stafide și de cacao. Vinul se schimba cu dulcele Cotnari. Fursecuri de multe feluri și mărimi, prăjituri făcute numai în casă, cu gust fantastic, cum nu se mai fac, două torturi, mereu două. Un tort pentru Prunc și unul pentru Mama Lui, Fecioara Maria! Apoi, urma dansul, „konga” în toată casă, cadourile trăznite pe care și le făceau unul altuia mesenii, jocuri de societate, glume, bancuri, păcăleli, „mima”. Oamenii se distrau cât puteau și râdeau în hohote! De Crăciun nu se bea șampanie… doar de Revelion! Pe la ora zece noaptea se aducea o a doua cafea. Era semnalul că musafirii trebuie să se cam ducă pe la casele lor. A doua zi, prin curier, gazdele primeau cărțile de vizită ale mesenilor cu câte o scrisoare de mulțumire în care se arăta cât de bine s-au simțit… Dar asta ce clădire e? mă întrebă mirat.

Trezită din reveria provocată de evocarea acelor vremuri, m-am uitat în direcția indicată. Treceam pe lângă gigantul Orange, turnul rotund se înălța tăcut deasupra orașului. Ce să-i spun, cum să descriu multinaționala care a acaparat tot pe piața de telefonie mobilă făcând omul dependent de ea?

-Eee, un siloz pentru grânele aduse pentru pâine.
-Înseamnă că s-a mărit mult capitala de când nu am mai venit eu, a spus, rămânâd pe gânduri.
-Cum te cheamă, conase? am îndrăznit să întreb, nu de alta, dar ca să am un nume pentru cel care m-a plimbat prin Bucureștiul anilor 40.
-Gherasim, fătucă mea!

Ne apropiam de ultima stație de metrou aflată în drum. Era târziu și nu știam cum aș fi putut să mă întorc altfel. Aș fi vrut să nu se termine drumul, să rămân în diligența lui Gherasim, în lumea lui frumoasă, fără interfoane, tablete, carduri, taxe și impozite. Off, am uitat să plătesc utilitățile!

-Gherasim, oprește, te rog, am ajuns.

A strunit caii și coamele lor s-au domolit. Erau argintii sau mi se părea mie? Vreau să rămân aici, strigam în sinea mea, povestește, Gherasim, spune-mi pe unde ai fost, pe cine ai cunoscut, hai , Gherasim...

S-a dat jos, a ocolit caii mângâindu-i în treacăt pe grumaz, a venit în dreptul meu și mi-a întins mâna ajutându-mă să cobor. Apoi s-a înclinat, a zâmbit și mi-a șoptit:

- La bună vedere, Adina!

S-a întors la locul său, m-a privit blând pentru ultima oară și caii au pornit ...trop, trop...trop...trop. Dar de unde știa cum mă cheamă?...

Rămăsesem ca un copil părăsit în drum urmărind diligența până am pierdut-o din priviri.
M-am uitat în jos, alb, peste tot alb. Abia atunci am văzut că ningea. În mână aveam pachețelul pentru Lache. Am îndepărtat ambalajul și am deschis cutia mică. Înăuntru...o steluță din carton argintiu. Am mângâiat conturul ei, apoi am dus-o în dreptul inimii. M-am uitat spre întunericul care înghițise diligența.

-Mulțumesc, Gherasim! am strigat, mulțumesc!

Și fulgii cădeau ca o perdea de stele acoperind urmele unor altor vremuri.

adina v.

11. 01. 2019

* sursa detaliilor mesei de Crăciun - site-ul adevărul.ro

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate