Adina V. - ”Spuneți generațiilor viitoare”...

Ce ciudat, un singur nor pe cer, și exact în dreptul lunii s-a oprit. Am chef de povești! Am răsfoit un pic postările și am dat de o imagine care mi-a trezit amintiri. Sunt iar copil! Statuia Leul! Monumentul dedicat eroilor de Geniu, din fața fostei gări regale, unde acum e palatul Cotroceni.
Primii pași i-am făcut într-o vilă de pe această stradă, la capătul căreia străjuiește acest monument. Casa, proprietatea unei văduve de general, fusese rechiziționată de stat în proporție de 50 la sută. Parterul era al statului, etajul aparținea văduvei. Urma ca după moartea ei să-l moștenească o nepoată, căsătorită cu un medic. Cea de-a doua nepoată pierduse dreptul la moștenire pentru că făcuse greșeala de a se căsători tot cu un medic, dar arab. O vizita rar, atunci când venea în țară. Soțul ei, arabul, a fost primul bărbat care mi-a făcut un compliment. Zâmbesc și acum. S-a uitat la mine și cu româna lui stricată, mi-a spus: ”Pe fetele frumoase le cheamă Adina! Iar pe tine te cheamă Adina!” Mi-a plăcut modul sofisticat cum a spus-o.
În colțul străzii era o gheretă de înghețată, vafele costau 1 leu, înghețata la pahar, cu cele trei arome: ciocolată, fistic și căpșuni, 3 lei. O țigancă venea vara și se instala lângă zidul scund al monumentului. Vindea semințe trecătorilor.
Arareori, treceau țigani care vindeau oale. Dar erau țiganii aceia din trecut, curați, cu haine colorate, el cu pălărie neagră, ea rumenă în obraji, cu fusta înfoiată, cu copiii de mână. Mama îi chema în curte și începea etalarea oalelor. Roșii, cu buline, albastre, o revărsare de culori din mâinile acelea muncite. Țiganca stătea sfioasă, deoparte, nu participa la discuție. Nu doreau bani, cereau haine pentru copii, rar vreo cămașă pentru el. Era un altfel de timp.
În curte aveam caiși, duzi. Vara se umpleau de omizi care se cățărau pe pereții casei. De atunci am rămas cu teama față de aceste târâtoare. Sub dud era o masă de lemn, din bârne solide, Și acum îl văd pe bunicul meu cum venea. se așeza la masa aceea și punea pachetul cu cărți pe ea. Avea tipografia lui. Una din angajate îi devenise soție, bunica mea rebelă, care apoi a luat drumul străinătății, după război, în Elveția, țara care nu avusese de suferit.
Vis-a-vis, era căminul institutului pedagogic. Alături, palatul Pionierilor. Pe strada lată, mai mereu pustie, spre Cotroceni, în cursul verii își instala aparatul de fotografiat un pozar, așa îi ziceam, râzând. Avea aparat din cel vechi, cu trepied, cu pânză, așa cum numai în filme mai vedeam. Alături, pe un panou mare din lemn, care ocupa marginea străzii, erau etalate fotografiile făcute.
Fosta gară regală fusese transformată în cofetărie. Niciodată nu le lipsea din stoc Cico sau Pepsi. După un timp, a fost închisă pentru totdeauna.
Proprietara avea dreptul să închirieze la etaj, o singură cameră era suficientă pentru ea. În ce dezordine trăia! Peste tot erau cutii, haine aruncate, scrisori, cărți. Oglinda cu ramă venețiană era cețoasă, bibelourile prăfuite, o viață trecută se stingea în acea cameră cu aer închis în care o bătrână povestea amintirile din război, când tricota la subsol fulare pentru soldați și se auzeau zgomotele bombardamentelor care lăsau răni adânci Bucureștiului.
Închiriase o cameră unui colonel. Un bărbat înalt, cu niște ochi albaștri cum nu am mai văzut, avea o privire pătrunzătoare, glacială. Iarna ieșea în curte, doar în chiloți, și se freca cu zăpadă pe corp, alerga prin curte până i se înroșea pielea de la frig. Niciodată nu l-am văzut bolnav. Când urcam la proprietăreasă, treceam pe lângă camera lui și ieșea cu o bombonieră de cristal în mână, îndemnându-mă să mă servesc. Luam o bomboană din cele verzi, tari, și coboram repede.
Un singur loc mă speria din acea casă: subsolul. Era beznă, nu avea nicio sursă de lumină naturală. Cum intram în holul central, la dreapta erau scările ce duceau spre etaje, în stânga erau cele care duceau la subsol. Parcă se deschidea o gură de întuneric, gata să mă înghită. Mi-era frică de acel loc.
Tata avea acolo o cameră plină cu toate uneltele posibile în lume, erau pasiunea lui. Mereu lucra ceva. Inginer în aeronautică, motoarele avioanelor Boeing făcute în România au trecut prin mâinile lui. Acasă, pasiunea aceasta nu-l părăsea, aveam peste tot prototipuri de avioane, mereu construia ceva. M-a luat o dată cu el în camera de la subsol, nu aveam loc nici să mă întorc, rafturi pe toți pereții, pline cu scule, aparate de sudură, ciocan de lipit și câte și mai câte. Recunosc, m-a învățat destule, astfel încât nu am probleme în a depista o legătură electrică în serie, în paralel, schimb prize fără să mai întrerup curentul, mă joc și eu ca el, ba chiar mă sprijin serios cu bormașina în perete, montez rafturi, daa! L-am moștenit, așa cum și poezia, pe care o îndrăgea, tot el mi-a dăruit-o. Coșbuc, Eminescu.
Dar alt cadou urma să-mi ofere, într-o seară târzie. M-a întrebat dacă eu cred în Dumnezeu. Am spus că da. Nu știam ce să spun altceva, nu exista altceva de spus. S-a așezat în fotoliu și a început să-mi spună că el a citit mai demult o carte care l-a impresionat. Mi-a descris despre ce era vorba în acea carte, deschizându-mi o lume nouă, la cei numai 7 ani ai mei. Și iată cum, pe lângă Eminescu, Coșbuc, mi l-a făcut cunoscut pe Erich von Daniken, cu Amintirile lui despre viitor. Și lumea mea s-a schimbat. Mult mai târziu, ani mulți după acea discuție, după revoluție, am reușit să cumpăr cartea.
În acel subsol care mă speria, am găsit însă vestigiile unei lumi de poveste. Alături de camera de lucru a tatălui, mai era o ușă masivă de lemn. L-am rugat să mergem să vedem ce e acolo. Ușa nu mai fusese deschisa de mult, scârțâia sinistru. Și iată, un tărâm de basm. O cameră imensă, cu un geam mic , aflat la nivelul pământului. În mijloc, plasat pe un fel de podium, un pat cu baldachin. Perdelele erau zdrențuite, atârnau în fășii, salteaua prăfuită, un miros de vechi, de mucegai, de alt timp. O carte rămăsese deschisă pe pat. Ca să ajungi la pat, urcai trei trepte. Dintr-odată, eram în lumea lui Dickens, așteptam să aud foșnetul rochiei doamnei Havisham. Timpul se oprise acolo, în acea cameră.Tata m-a luat de mână și am ieșit din camera aceea ciudat de frumoasă.
Poarta casei era străjuită de planta Mâna Maicii Domnului. Rupeam florile, trăgeam pistilul prin codiță și împreună cu el ieșea o picătură de nectar. Pe strada cu copaci înalți rupeam liniștea cu patinele mele cu rotile, trecând pe lângă case și mă uitam la fiecare cât de frumoasă este. Unele cu balconașe rotunde, altele cu ferestre mari, cu scări somptuoase, rotunde, străjuite de balustrade din lemn. Mergeam până la statuie, mă impresiona măreția Leului, ca un zeu al cuceririi.

”Spuneți 

generațiilor viitoare, 

că noi am făcut suprema jertfă, 

pe câmpurile de bătaie!” 

Abia mai târziu a fost adăugat și ultimul rând: ”Pentru întregirea neamului”.
Monument dedicat soldaților geniști din primul război mondial. De aceea, strada se numește și acum, Bulevardul Geniului.
Nu am mai trecut pe acolo. Nici nu vreau. Eu și Cioran! Copilăria trebuie lăsată să doarmă liniștită. Nu vreau să văd ce s-a schimbat, vreau să o păstrez în suflet așa cum am trăit-o.

adina v.
9.06.2019