Adina V. - Tribunalul visurilor

Întră grăbit pe în biroul său din blocul turn situat în centrul orașului. Lumea de jos se desena în culori sumbre pe ferestrele care marcau peretele exterior. Culorile monotone erau accentuate de ziua mohorâtă, cu nori compacți.
Se așeză pe scaunul comod și răsfoi actele care sufocau biroul de mahon. De undeva se auzi un zumzet slab. Privi mirat în jurul său. „Mi s-a părut”, se gândi și începu să studieze cazul lui Arnold, un tânăr arestat pentru jaf armat. Intrase într-o bancă și amenințase casiera cu un pistol cu bile. În panica generală, nimeni nu a sesizat că pistolul era, de fapt, o jucărie. „Banii sau viața” strigase și izbucnise în râs când toți s-au aruncat la podea, cu mâinile deasupra capului. Casiera număra banii, fără să-l privească. Directorul băncii se uita fix la pistol, în timp ce un telefon suna și sunetul lui parcă se propaga prin trupurile încremenite.
- Sus cu toții, strigă Arnold, amuzat. Hai, sus! În picioare! Fiecare să spună câte visuri are în cont! Câte au împrumutat, cu ce dobândă și pe câți ani.
Oamenii se foiseră neliniștiți. „E nebun”, gândeau cu toții și abia atunci, teama lor atinse cote alarmante.
-Tribunalul visurilor începe, strigă Arnold, și se așeză într-un fotoliu, cu pistolul îndreptat neglijent înspre ei.
- Tu, îi spuse unui bărbat grizonat, îmbrăcat impecabil. Câte visuri ai împrumutat?
Bărbatul se uită la ceilalți, cerând parcă ajutor, dar nimeni nu schiță vreun gest.
- Ridică-te! îi spuse Arnold. Câte visuri ai împrumutat până acum, de când și pe ce perioadă, cu ce dobândă? Repede, nu am mult timp la dispoziție.
- Am două împrumuturi, unul pentru o mașină și altul pentru o casă de vacanță în Maui. Primul l-am luat acum 3 ani, al doilea acum 2 ani, voi termina cu ratele peste doi ani. Dobânda este 10 la sută pe an.
- Bun, treci în dreapta! Următorul!
O femeie în vârstă se ridică și spuse:
- Eu am un împrumut pe trei ani, pentru o croazieră de lux în jurul lumii, împreună cu fiica mea și nepotul, cu dobândă de 20 la sută pe an.
- Buun, treci în stânga. Următorul!

Și așa, fiecare din clienții băncii a spus pentru ce luase împrumuturi. Atmosfera era mai destinsă, oamenii priveau acum curioși, interesați de visurile celorlalți. Nimeni nu știa de ce Arnold îi alinia în două grupuri distincte, unul la dreapta, altul la stânga. Ba chiar începuseră să șușotească între ei, mirați de ce unele visuri aveau o dobândă mai mare decât altele.
După ce toți răspunseră, Arnold se uită la casiera care urmărise mirată cele întâmplate. „De ce nu a venit încă poliția?” se întreba ea. „Doar am apăsat pe butonul de avertizare. Ăsta e nebun, auzi ce întrebări pune, a și uitat de bani.”
- E rândul tău! spusese Arnold.
Surprinsă, casiera îl privi. Abia acum observă chipul tânăr al lui Arnold și o sclipire amuzată în ochii căprui, mari. „E tânăr, inconștientul! Nici nu cred că își dă seama ce face, în ce situație a intrat” se gândi ea.
- Eu nu am împrumutat niciun vis, spusese ea și, în același moment, un inexplicabil sentiment de regret o cuprinse.
Clienții aliniați în cele două grupuri o priveau cu compasiune. Nu era la fel ca ei, iată! Nu se îndatorase, dar nici nu avea visuri.
- Atunci rămâi acolo, nu te încadrezi în niciunul din grupuri, spuse Arnold.

Deodată, de afară se auzi o voce prin megafon: „Poliția, predă-te! Eliberează ostaticii!” și, concomitent, telefonul începu să sune strident. Arnold îi făcu semn casierei să răspundă. Poliția dorea să negocieze eliberarea ostaticilor. Arnold râse. „Care ostatici? Nu țin pe nimeni cu forța, aici e un tribunal al visurilor, atât!”.
- Da, dar ai amenințat cu un pistol, ai cerut banii, îi spuse casiera.
Arnold privi pistolul și zâmbi. Se uită pe rând la fiecare și spuse:
- Am vrut să vă cunosc, atât. Pistolul nu este real. Fiecare dintre voi s-a împrumutat pentru a-și împlini un vis, fie că e vorba de o călătorie, de o casă, o mașină sau orice se poate obține cu bani. Am vrut să înțeleg cât de mult sacrificați pentru un vis, dar și ce fel de visuri aveți. Cei din dreapta sunt pragmaticii, cei care vor să aibă cât mai mult, să se afișeze cu lucruri scumpe. Cei din stânga, se îndatorează pentru bucuria de o clipă a sufletului. Eu nu a trebuit să plătesc cu bani dorința de a vă cunoaște visurile, se pare însă că există un preț și pentru așa ceva. Să țineți minte: pentru orice vis se plătește!
Arnold se îndreptă spre ieșire, ținând pistolul deasupra capului și se predă poliției, cu un zâmbet pe buze.
Imediat năvăliră în bancă polițiștii printre clienții tăcuți care se priveau unii pe alții cu o undă de tristețe pe chip.

..................................................................


Zumzetul se auzi din nou. Afară începuse să plouă. Se ridică de la birou și merse să-și toarne scotch într-un pahar. Puse două cuburi de gheață și sorbi gânditor din alcool. Zumzetul slab persista. Enervat, privi peste tot, dar nu descoperi de unde se auzea. Se apropie de fereastră și privi în depărtare la clădirile înalte care sufocau orașul. Luminile începeau să se aprindă.
Jos, chiar sub fereastra biroului, în stradă, văzu un grup de oameni care agitau pancarte și strigau:
„ Dreptate pentru Arnold! Dreptate pentru visuri!”

Adina V.

8 mai 2021

Adina V. - O altă viață

foto catrin welz stein

    Lăngă pat, pe comoda acoperită de praf, cartea era deschisă la pagina 113. Stătea întins cu mâinile sub cap. Privea fix tavanul. Liniștea devenise claustrofobă, ar fi vrut să țipe, să trântească ușile, să deschidă fereastra ca să intre zgomotele infernale de claxoane, frâne, voci, din strada aglomerată. De parcă astfel, viața ar deveni o confirmare. Sau ar estompa iureșul gândurilor.
   Copilăria era un capitol încheiat, adolescența la fel. Se simțea bătrân. Evadase în paginile cărților și nu trăise decât viața altora.
   Un gând insistent se cuibărise în mintea sa și scormonea prin dorințe. Ar fi vrut să fie alături de cineva, să-i zâmbească dimineața, să-l dojenească când uita să mănânce și bea prea multă cafea. Și fuma...

   Lucra la un hotel select de câțiva ani. Serviciul îi răpise bucuria plimbărilor, orele îndelungate îl țineau legat de rezervările făcute de oameni din toată lumea. La început se bucurase că avea contact cu diferite culturi, de parcă cei veniți de peste mări ar fi adus cu ei o parte din fiecare țară pe care visa s-o vadă și el, cândva. Apoi, în timp, dorința de a călători s-a pierdut.

   Ieri se oprise la recepție o fată cu pielea albă, neafectată de soarele nemilos al Mediteranei, cu ochii migdalați. Părul inelat îi mângâia umerii. Era înaltă, purta o rochie verde cu flori de portocal. Ceruse zâmbind cheia de la cameră, apoi, s-a îndreptat spre liftul care urma s-o ducă la camera de la etajul 14. I-a căutat numele în listă. Kaira, ce nume exotic! Venea din Islanda, din țara gheizerelor și a aurorii boreale, era copila unui tărâm mistic. Toată ziua a așteptat cu nerăbdare s-o revadă. Seara, când se pregătea să plece, un grup numeros și-a făcut apariția în sala hotelului, urmau să plece spre aeroport, sejurul lor se încheiase. Printre ei, Kaira, ca o copilă a luminii, atrăgea privirile. Grupul s-a îndreptat spre recepție, pentru a preda cheile. Zâmbetul Kairei i-a încălzit inima. A urmărit-o cu privirea până a ieșit din hotel. Pentru prima oară simțea cum un sentiment de neîmplinire punea stăpânire pe el.

   După o oră, s-a pregătit de plecare. Pe o canapea din sală a văzut o carte uitată, probabil, de vreunul din clienții hotelului. A luat-o cu gândul s-o lase la recepție, dar oboseala l-a îndemnat să o predea a doua zi. Afară, aerul sărat al mării s-a lipit de el. Și-a descheiat până la piept cămasa albă și a luat un taxi până la apartamentul în care locuia de patru ani. Patru ani de liniște, de singurătate, de serviciu obositor și călătorii imaginare prin țările clienților hotelului. Patru ani de fugă din fața sorții, de repaus al vieții. Rutină si iar rutină, cu bucurii imaginate, scurte, trecătoare.

   Ajuns acasă a făcut un duș, s-a așezat în fața televizorului, căutând un film liniștit ca să adoarmă. A observat cartea pe care o lăsase pe masă. Uitase de ea. S-a gândit s-o frunzărească puțin. A început să citească și a uitat de film, de ora târzie. Povestea l-a acaparat, s-a dus în pat și a continuat să citească. Abia când a ajuns la final, a citit titlul de pe copertă... „O altă viață”, autoare Kaira.

adina. v.

5.02.2021

Adina V. - Consecințe

Era miezul nopții, în Lancanster. John ieșise la plimbare, somnul îl ocolea în cămăruța mică închiriată, de la ultimul etaj al unei clădiri vechi. Pereții, încinși ziua de soare, dogoreau.

Pe străzile sufocate de clădirile înalte, arar trecea câte o siluetă grăbită. La un moment dat, văzu o femeie care venea spre el. Pășea rar, purta o rochie până la genunchi, picioarele fine și zvelte îi atrăgeau atenția. Părea o întruchipare a unui vis, pașii ei măsurau trecerea timpului. Cuprins de o emoție inexplicabilă, aștepta momentul întâlnirii. Se oprise la marginea drumului și aștepta. Își băgase măinile transpirate în buzunare. Simți printre degete legătura de chei. Pe inelul de metal păstra cheia de la fosta sa casă. Fusese profesor, vecinii îl salutau respectuos dimineața, studenții îl îndrăgeau, mulți îi treceau pragul casei și discutau ore în șir despre fizica cuantică, ultimele știri mondene, în timp ce gheața se topea lent în paharul cu whisky. Pierduse casa într-un joc stupid la cazino, nici măcar nu frecventa așa ceva, însă, într-o seară, amețit de alcool, luat pe sus de câțiva studenți, ajunsese acolo. Nu mai jucase în viața lui, dar se trezise că îl cuprindea, treptat, o stare febrilă, simțea că urma să se întâmple ceva important, parcă se învârtea într-o sferă cețoasă și auzea, din depărtare, zgomotul de zaruri. Plusase și pierduse casa, apoi postul onorabil, prietenii, vecinii respectuoși. Cu greu și-a găsit un serviciu la un depozit de mobilă. Îl deranja mirosul de vopsea, rumegușul se lipea de încălțăminte, muncitorii îl tratau de sus, dându-i sarcinile cele mai grele. Se refugia în amintiri doar acasă, în rest, parcă se scurgea prin zilele monotone. Mereu își calcula banii ca să-i ajungă să plătească chiria cămăruței pe care o ura, cu zidurile vechi, crăpate, cu cada ciobită și ușa care scârțăia prelung. Ce mult detesta acel unic sunet de bun venit acasă. Cărțile, singura avere pe care o mai avea, rămăseseră în cutii. Nu avea rost să le scoată, nu era mediul potrivit pentru ele. Erau ediții de lux, le achiziționase cu greu, pentru unele licitase sume mari, ce rost avea să le etaleze în mizeria unde îl aruncase viața?

Femeia trecu pe lângă el, încetini pasul cu o ezitare ușoară, aproape ca o chemare. L-a privit o clipă, apoi și-a continuat drumul.
Iar el, la marginea drumului, strângea cheia fostei case în palmă, în timp ce parcă se învârtea într-o sferă cețoasă, iar în depărtare, auzea niște pași.

Adina Velcea

24.10.2020