Mă uit la spinii în care se-mpiedică ploaia.
O platoșă cu tuberculi dureroși îmi înghite corpul încet, cu o bucurie sardonică a mistuirii lente. Spini meniți a împărți durere, spini care se hrănesc din sângele amintirilor. Rădăcinile lor mi-au împânzit oasele cu o rețea de guri hămesite care absorb orice urmă de bucurie. Oasele mă dor, acea durere latentă care sfărșește prin a lichefia tot ce este solid. Un corp inutil devenit o masă gelatinoasă. În care mai plutesc rătăcite zilele cu tine, reminescențele unui ieri solidificat, crucificat pe masa tăcerii.
Picioarele-mi sunt prinse în capcana unei tulpini groase, înfiptă în nisip. Nisipul din care clădeam visuri cu iubiri durabile sub un soare sceptic. "Te-ai schimbat", îmi spuneai, și zâmbetul tău îmi rănea privirea, îmi clocotea sângele până nu mai rămânea nimic, doar spinii aceștia care mă dor de când ai plecat și plouă, plouă...
Adina V.
24.04.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru popas.