Adina V. - Pavlov ( prima parte)

Pavlov privea absent furnicarul străzii de la fereastra blocului masiv, de pe vremea lui Stalin. Nu conta că ușile scârțâiau, pereții emanau un miros de cărămidă umedă, țevile scoteau sunete înfundate. Nu, pe el îl interesa acel zgomot al străzii, oamenii aceia îmbrăcați pestriț în alb, negru, gri.

Câteodată, soarele îndulcea chipurile lor aspre și privirea parcă li se aprindea, dar asta pentru puțin timp.

Ferestrele aveau cercevelele îngălbenite, pervazul era plin de găinațul porumbeilor care terorizau vecinătățile. Însă, Pavlov nu vedea decât oamenii aceia lipsiți de reacții, sentimente, peste care anii se scurgeau la fel, într-o apatie continuă, asemeni lui. Poate de aceea îi urmărea atât de absent.

De alături, se auzea tusea ușoară a pensionarei, fostă profesoară de matematică. Îmbătrânea liniștit, cuminte. Știa când pleca de acasă după zgomotul ușii, apoi îi auzea pașii mărunți cum se îndepărtau încet. Îi aștepta întoarcerea terorizat de tăcerea atât de densă care îl înconjura. Se simțea de parcă ar fi rămas singur într-o cutie bine închisă, în întuneric. Când revenea, o auzea cum pășește greu, arar, obosită. Descuia încet ușa, apoi auzea fotoliul vechi gemând când trupul firav se așeza în el. Liniștea cuprindea iar camera, o liniște binecunoscută, prietenoasă.

Pavlov nu mai ieșise din casă de trei ani , de când mama sa se stinsese tăcută, fără dureri, în camera de alături. O găsise dimineața târziu, în pat, după ce așteptase răbdător să vină să pregătească în bucătăria micuță, ceaiul. Dar ea trecuse în lumea cealaltă fără un cuvânt, fără dureri. Mai bine așa, pentru amândoi.

De atunci, Katia, de la etajul de sub el, îi aducea ce avea nevoie. Aceleași lucruri de trei ani. Se întrebase cândva ce ar face dacă s-ar îmbolnăvi Katia. Dar nu îl speria prea mult acest gând, oricum, nu ar fi fost același lucru dacă s-ar fi întâmplat ceva cu vecina de alături. Ea făcea parte din intimitatea lui, fără a ști. Katia era doar un mesager, o legătură cu lumea pe care o urmărea de la geam în fiecare zi. Atât.

În biblioteca veche rafturile erau pline de cărți jerpelite, cu coperțile rupte sau îngălbenite. Le răsfoise de atâtea ori încât le știa pe dinafară. În funcție de stare, în unele dup-amiezi recitea din Cehov, în altele se îndrepta spre Anna Karenina sau procesul lui Kafka. Se simțea în siguranță în scaunul cu lemnul scorojit citind poveștile lor, aproape de fereastra de unde privea din când în când la trecători și încerca să depisteze un posibil Liubov, sau o Karenina, ori pe Josef.


Adina V.

1.10.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate