Acum câțiva ani eram la Brașov. Este un oraș drag mie. Mersesem să vizitez zidul care-l încercuiește, am luat la rând toate turnurile, bastioanele care pe vremuri adăposteau breslele de meșteșugari, și nu numai. În turnul vânătorilor am stat pe scăunele joase acoperite cu blănuri, am admirat arcurile, săgețile expuse pe pereți, armele vechi, în turnul sculptorilor am urmărit cum se lucrează un trunchi vechi de copac... Mi-a spus acel bătrân că el caută buturugi cât mai ciudate, apoi le dă forma pe care o vede încă de la început în ele, forma finală. Pe o măsuță avea multe vederi trimise din toate colțurile lumii de către cei care vizitaseră turnul și ținuseră legătura cu el. În turnul sforarilor am văzut împletituri vechi, atât de complicat realizate, blazon din sfoară, steaguri vechi. Când am terminat de vizitat tot ce oferea aceast zid de protecție al cetății, am pornit spre strada Sforii, cea mai îngustă stradă din lume. Pe vremuri acolo se afla sediul pompierilor și când era un incendiu pe acea străduță îngustă erau scoase tulumbele. Nu mai încăpea nimic altceva în lateral, distanța între pereți era și este cât o deschidere de a brațelor.
Mergeam pe lângă zidul cetății și, la un moment dat am văzut venind o pereche în vârstă. Ea era înaltă, cu o eleganță de tip vechi în mișcări, purta o rochie până peste genunchi, pantofi fini din piele , fără toc. El ,cu părul alb, ochelari, suplu, distins. Se țineau de mână, iar ea îi șoptea ceva. Dar în așa mod că zborul cuvintelor se oprea numai la el. Era pace în jurul lor, o armonie aproape tangibilă. Lumea nu conta pentru ei. Nu observau nimic în jur. Se țineau de mână și zîmbeau. Și viața trecuse peste ei la fel, zâmbind. Nu-i pot uita pentru că am înțeles atunci cum arată fericirea.
adina v.
17.03.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru popas.